E-ntoxicație

Am ieșit la finele lui martie dintr-o producție care m-a ținut nedormită și agățată la zece surse de curent deodată, fiecare cu altă tensiune, timp de câteva luni. Ba jos, ba sus, ba calmă, ba scoasă din fire, ba aici, ba pe dincolo. Cum e în joburile astea uneori. Nebuneală.

La un moment dat, m-am trezit într-un avion roz către Tenerife, doar pentru a mă întoarce peste două zile. Pe rândul din față, un domn rotund cu părul pe ducă si înghesuit de vecini vrea sa iasă. Îmi vine în cap vocea lui Tyler Durden:

Now, a question of etiquette – as I pass, do I give you the ass or the crotch?

Am trecut de la -20 de grade la +25 de grade în mai puțin de 6 ore, am văzut oceanul în treacăt, mi s-au derulat cu viteza luminii tot felul de frânturi de amintiri, înfundu-mi sistemul cu imposibilitatea de-a le lua mai pe îndelete, iar din când in când mi-am pus tot felul de întrebări fără rost.

Într-o zi am adormit douăzeci de minute pe o bancă lângă ocean, undeva în El Medano. Ultimul lucru pe care l-am văzut a fost un zburător între niște valuri și m-am pierdut în somn întrebându-mă: oare cine e omul ăla și ce fel de viață are? Dupa care mi-am dat seama că nu-mi pasă si mi s-a rupt filmul.

M-am trezit bronzată pe o parte, am condus iar de zece ori în jurul insulei, am mai muncit un pic și până să clipesc, m-am trezit înapoi în București, în toiul nopții și în plină iarnă. Îmi aduc aminte că purtam niște pantaloni portocalii și că mi-a trecut la un moment prin cap întrebarea: ce caut cu ăștia pe mine? N-am avut un răspuns, iar apoi am uitat de ea.

Când s-a dat stop la roller coaster, mi-am găsit viața câteva stații mai la vale, ca o valiză lăsată desfăcută și cu hainele aruncate în toate părțile, iar pe mine cu câteva kilograme în plus și dezintegrată de prea mult nesomn. Creierul îmi băltea într-o tocăniță și nu puteam înțelege ce trebuie să fac.

Am avut pentru un moment realizarea că sunt mai mică decât o căcărează. De data asta nu m-am mai simțit deranjată.

Când mi-a venit cuvântul căcărează în cap, mi-am adus aminte de partea de copilărie pe care mi-am petrecut-o la țară, de mănunchiurile de căcăreze despre care credeam întotdeauna că sunt bomboane de ciocolată. Le gustam, apoi îmi venea greață și mâncam măcriș ca să-mi treacă.

Așa sunt unele zile care vin după alte zile petrecute mai mult în poveștile altora. Presărate cu deliruri. Îmi vine un cuvânt care face o fantă în memorie și dintr-o dată se brodează singure treizeci de scenarii care n-au nici cap, nici coadă și nici vreo legătură aparentă unele cu altele. Apoi vin nopțile, unde se continuă în forme suprarealiste din care nu înțeleg nimic, iar dacă înțeleg uneori, nu mă ajută cu nimic.

Apoi iau vitamine.

Apoi mă trezesc cu alergii la emailuri, telefoane, hârtii și internet, ca și când sufăr de o fuziune de sindroame posttraumatice care vor să se manifeste toate deodată, acum, fix în clipa asta. Nu răspund la nimic pe loc. Îmi vine să le dau foc. O dată, de două, de trei ori. Gata. Nu-mi mai vine. Pot să răspund.

Apoi mi se înșurubează în cap ideea că îmi trebuie musai un campervan din care să nu mă mai mut niciodată într-o casă normală, în blocuri cu străini, în cartiere pe care nu le mai suport, în locuri care mă cimentează. Nu-mi trebuie spațiu, îmi trebuie doar să pot vedea orizontul.

**

You’re not your job. You’re not how much money you have in the bank. You’re not the car you drive. You’re not the contents of your wallet. You’re not your fucking khakis. You’re the all-singing, all-dancing crap of the world.

**

Apoi mă culc. Si mă gandesc că as fi putut să mă fac mai placută. De ce? N-am raspuns. Adorm.

Apoi îmi pun un film pe Netflix. Să fie Jessica Jones. Să imi petrec timpul cu supereroi ajunși așa împotriva voinței lor, motiv pentru care nu își acceptă condiția și au draci pe ei toate sezoanele. Pacea interioară în episodul următor.

Apoi încerc să scriu. Închid. Deschid. Închid. Deschid. O las baltă. Nu merge. Nici un cuvânt nu vrea să se lege de altul. Până și ele au un commitment issue. Mai bine să citesc. După 2 pagini o iau de la capat, n-am tinut minte ce-am citit. Adorm iar. Imi aduc aminte de tata cand ma controla la teme: ce a vrut sa spună autorul, măi fetiță? 

În altă zi încerc să rezolv o problemă. Citesc tot. Nu înțeleg nimic. O las baltă. Poate maine. Ultimul neuron rămas activ se zbate tipand: let me go! let me go! let us all go!

Într-o altă zi e ziua mea. 39. I let it go.

Două luni mai târziu e din nou luna mai.

Vremea e mai bună. Păsărelele ciripesc. Niște muncitori sparg betonul din parcare. 

**

[the Narrator’s apartment has just been blown to pieces] 

Narrator I had it all. I had a stereo that was very decent, a wardrobe that was getting very respectable. I was close to being complete.

Tyler Durden Shit man, now it’s all gone.

**

…si apoi asta

…si asta

Leave a reply or two. Or your testimonials if you ever worked or interacted with me.

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s