Există oameni ai rădăcinilor și eu sunt unul dintre ei. Asta mă face uneori mostră pentru cercetători. Supraviețuirea mea nu s-a datorat niciodată cunoașterii binelui, ci a răului. Binele l-am descoperit nu din credință, ci din curiozitate.

Există oameni ai rădăcinilor și eu sunt unul dintre ei. Asta mă face uneori mostră pentru cercetători. Supraviețuirea mea nu s-a datorat niciodată cunoașterii binelui, ci a răului. Binele l-am descoperit nu din credință, ci din curiozitate.

N-au existat în România facultățile care mi-ar fi trebuit și nici alte șanse pentru cei ca mine și cu istoricul meu, văzut si nevăzut. Așa că am apucat-o de mică pe cărări neumblate, singurul scenariu care purta în el potențialul unei posibilități, însă niciodată o promisiune sau garanție. Dar întotdeauna necunoscut, neprevăzut, neașteptat, stres, presiuni și provocări. Dar cel mai mult, respingere. Am arhive întregi de încercări în care mi s-a răspuns cu NU sau mi-au fost respinse ideile. Deseori și sentimentele. 

Am făcut științe economice la facultate privată. La stat am dat de două ori și n-am intrat. 10 la economie și notă de trecere sau deloc la matematică, deși e o știință care mă fascinează fără să o înțeleg sau să mă pricep la ea în vreun fel. Ca absolvent de facultate privată am fost pusă by default în sertarul cu proști care n-au fost în stare să între la stat. La a doua încercare m-am dus nedormită. Lucram în weekend la una din primele discoteci din București și aveam program de noapte. Lucram ca ospatarita si mai apoi tineam gestiunea. Nu făcusem încă 20 de ani, dar deja aveam aproape 20 de ani de școală a vieții și experiență în muncă.

Spre dezamăgirea tuturor care vedeau în mine un om cu un destin măreț, nici vorbă. N-a fost niciodată nimic măreț în destinul meu sau în viața mea, în afară de încercări, de cantitatea de respingeri și de NU-uri primite, deseori cu buzduganul.

Tata m-a obligat să dau la finanțe, deși nu mă interesa deloc zona asta. Mi-a explicat clar că dacă vreau vreodată să ajung să conduc ceva sau să supravietuiesc, fără să înțeleg mecanismele economiei, viata este mult mai complicată. Aici ne potriveam pentru că îmi plăcea economia. Avea dreptate și aveam să descopăr și eu asta cu timpul.

Eu nu știam ce vreau, nu se întâmplase niciodată nimic care să mă facă să aflu.

Singurul lucru care s-a întâmplat a fost că într-o zi am primit o chitară pe care aveam voie să o folosesc doar ocazional, motiv pentru care o puneau sus pe dulapul meu ca să nu ajung la ea. Nu aveam mai mult de 6-7 ani. Era o chitară portocalie. Într-o seară m-am ambiționat să ajung la ea, mi-a scăpat din mână și s-a făcut țăndări. S-a întâmplat că m-a durut treaba asta. Nu doar pentru că mi-am luat cafteală. Dar atunci, știi cum e, nu știi că ce simți e durere. Simți doar tristețe, însă nici aia nu știi că așa se cheamă. Și mai simți frică, iar aia știi încă de atunci ce este. Doar privirea ta se schimbă și asta vezi târziu în fotografiile vintage sau alb negru. Sau văd oamenii mari și te întreabă ,,cine te-a supărat păpușă?”.

După întâmplarea asta n-am mai primit instrumente muzicale. Durerea aia mi-a săpat o prăpastie undeva și mi-a arătat mai târziu că acolo, în seara aia, s-a stins un scenariu posibil al vieții mele, unul care ar fi avut puterea să-mi mai domolească focurile, să mă ajute să fac mai multe poduri între mine și împrejurimi.

Fiind crescută de foarte mică în hiper acțiune și în măruntaiele unei diversități de munci și experiențe, de la agricultură la electronică și altele în alte planuri, am devenit un om care a avut din start o bună înțelegere a mecanismului vieții, a naturii umane și a lucrurilor. Sau cel puțin, o mare curiozitate de-a descoperi cum funcționează și de a experimenta.

În mod mai mult sau mai puțin conştient m-am dus către antreprenoriat și operațiuni, către execuție, către implementarea ideilor și a viselor, catre actiune. Antreprenoriatul a fost mai mult de nevoie, eșuând invariabil la interviurile de angajare, fiind o tipologie pentru care orice e discutabil, lucru care nu m-a ajutat niciodată în relația cu Resursele Umane, punând tot felul de întrebări când, de fapt, trebuia doar să tac, să zâmbesc și să răspund punctual. Dacă aș fi știut că e atât de simplu, poate o făceam. 

Am vrut să mă specializez oficial în operațiuni, dar la noi nu există așa ceva. Afară da, dar era și este mult prea scump, iar în lumea nouă și în lumea mea de acum, este și inutil într-o măsură prea mare ca să merite timpul și investiția.

Am vrut apoi să mă specializez în managementul de criză (tot operațiuni, dar ceva mai hardcore), dar la noi nu există în civil. Afară există, aceeași poveste.

Am zis apoi că dacă școlile spre care mă trage ața nu le pot accesa, să le fac măcar pe alea mai aproape de pasiunile mele, târziu descoperite. De îndată ce mi-am descoperit pasiunea pentru scrisul matematic (atât s-a lipit de mine, o fuziunea ciudățică de Literatură și Matematică numită Scenaristică), cum m-am dus să dau examen de admitere la o facultate de film. Am intrat printre primii, am făcut regie un an, apoi viața m-a tras înapoi la firul ierbii, revendicându-și drepturile. N-am reușit nici acolo să mă autosustin.

În cele din urmă mi-am zis că poate ONG-urile specializate în operațiuni de urgență și criză (calamități, război, refugiati etc), ar putea avea nevoie de cineva ca mine. În țară nu existau sau erau închise ca circuit, m-au găsit unii din Franța, m-au susținut în tot procesul de recrutare, dar am picat la întâlnirea cu HR-ul. Ca de obicei, Resursele Umane nu m-au găsit niciodată a fi o potrivire pentru misiunea organizațiilor lor. Doar șefii lor, atunci când erau pe fază. Au mai început să-și reconsidere ideile după criză, când au mai fost măturate, scuturate și aduse mai aproape de realitate.

După ce epoca mea ca antreprenor și-a închis ciclul, mi-am mai potolit setea de acțiune cu munca în producțiile cinematografice și tv, industrii profund operaționale, intense ca focul. Și în munca de inovator și problem solver, operând de la distanță prin construcții de soluții la probleme ale unor organizații și guverne din alte țări (prin intermediul pieței inovației deschise și a canalului de crowdsourcing).

Având o poveste și un traseu destul de neobișnuite și o capacitate de anduranță la fel de neobișnuită (cel putin raportat la statistici), am constatat că un efect secundar al vieții mele este curiozitatea pe care o trezesc în cercetători. Încet, încet, tot mergând pe calea mea cu multe poteci întortocheate, am constatat că devin un soi de animal de laborator.

Acest lucru mi-a relevat de ce și în relațiile personale m-am simțit mereu mai mult ca o curiozitate decât ca altceva. Naivitățile mele de pe vremea când încă mai credeam că iubirea este totul, în felul în care înțelegeam atunci iubirea. Nu mi-am schimbat ideea că iubirea este totul, însă acest tot nu are nimic de-a face cu ce credem noi că este, o proiecție a tot felul de hemoragii emoționale, nevoi, patologii, insecurități și frici pe care le confundam cu ceva despre care cu adevarat nu stim nimic.

Revenind la cercetatori…

Unul din State m-a dat exemplu la studenți în materie de reziliența. Alții, gen Harvard, au făcut sondaje în rândul comunității de problem solveri care formează piața inovației deschise ca să înțeleagă ce ne motivează și cum gândim, alții m-au făcut studiu de caz în lucrările lor de cercetare din diverse domenii legate de studiul comportamentul uman și sănătate.

Încă n-am ajuns la faza de cobai, în sensul primar al cuvântului, dar experimentele noi cu implantarea în cap a cipurilor cititoare de conținut al minții prin care să înveți lucruri noi instant, m-au făcut pentru prima oară să devin deschisă și acestui scenariu, poate chiar să mă ofer voluntar într-un studiu clinic într-o bună zi. Să fiu printre primii oameni upgradati prin implant tehnologic.

M-am gândit că dacă aș fi cercetătoare (în sensul tradițional), aș avea nevoie de mostre umane relevante pentru tema abordată și ar fi nasol să nu le pot accesa pe cele pe care eu le vânez. Nu am căutat niciodată oamenii ăștia, ne-am ciocnit pur și simplu, uneori nimerindu-ne pe aceeași potecă. Mai mult eu pe a lor decât ei pe a mea, având în comun tărâmul problemelor de rezolvat unde am dat unii peste alții. Poteca mea doar s-a nimerit să fie sau să devină obiectul lor de studiu.

A fost curios de înțeles cum cineva care nu e tehnologist livrează soluții câștigatoare la probleme care implică tehnologie, de ce cineva care nu este cunoscut ca scriitor câștigă concursuri de literatură sau de creative writing, de ce cineva care nu știe nimic despre medicină livrează soluții în domeniul sănătății, de ce cineva care nu are nici o zi de experienta sau cunoastere in materie de arme nucleare, tehnologii dual use, pace și securitate globală livrează soluții pentru a diminua proliferarea sau pentru a crește transparența în diverse domenii de interes public, de ce cineva care nu are o zi de experienta in măruntaiele sistemului bancar livrează soluții pentru a imbunatati semnificativ experiențele beneficiarilor prin umanizarea tehnologiei…si multe altele, care mai de care mai SF pentru cei mai mulți cu care stau de vorbă atunci când ies în lume. Pentru că în lumea asta din care am putut trăi în anii mei cei mai grei se coace și viitorul.

Ar fi trebuit să fiu un specialist insotit de o hartie pe care sa scrie specialist, conform gândirii generale. Să am un certificat, o diplomă, ceva sau cineva suficient de recunoscut in piata ca autoritate care să îmi ateste validitatea soluțiilor si a gandirii mele. Ceva care sa convinga usor si natural pe oricine are nevoie de ceea ce eu pot oferi. Insa nu merge asa, pentru ca eu identific nevoi si creez nevoi (prima lectie din manualul de economie), ori asta te face invizibil. Cel putin pentru o vreme.

Nu îți trebuie hârtii și nici certificate. Nu in lumea noua. Câtă vreme organizații globale și guverne consideră că soluția ta le rezolvă problemele sau că rezolvă o parte dintr-o problemă mai mare, chiar globală, e suficient. Mai multă validare decât a-ți fi plătită o soluție și mai apoi implementată nu îți poate oferi nici o hârtie, orice ar scrie pe ea si indiferent cât înțeleg unii sau altii din aceasta dimensiune a lumii.

Ce nu inteleg cercetatorii curiosi de felul in care functioneaza felul asta de minti si tipologii este ca, in ciuda diversitatii problemelor si a cunoasterii pe care in mod clar trebuie sa o dobandesti prin invatare si practica continua (intocmai ca un medic), toate problemele pe care eu le-am rezolvat in ultimii 10 ani sunt, in fapt, profund operationale. Tin de un proces sau de o parte dintr-un proces, de un mecanism.

Orice problema creste intotdeauna dintr-o radacina. Nu e nici un mister si nici ceva extraordinar. Exista oameni ai radacinilor si eu sunt unul dintre ei. Ai radacinilor din care cresc cauzele.

Ce poate fi oarecum interesant este elasticitatea. Cum poate un om trece dintr-o zona in alta complet diferita cu atata naturalete, usurinta? Cum poate performa in zone unde altii cu asta se ocupa de o viata?

Nu e nimic natural si nici usor, bineinteles. Eforturile sunt monumentale, deseori insuportabile. Oamenii care ma cunosc imi zic ca e ambitie. Insa nu e ambitie, cat e curiozitate.

Ca sa iti pot spune 3 cuvinte care sa iti ,dezlege’ mintea si sa te ajute sa iti identifici rapid solutiile la problemele pe care le ai sau sa ajungi din punctul A in punctul B in timp util si cu resursele pe care le ai, dar mai ales sa te puna instant in starea de a face, am studiat si muncit ani in sir, zile si nopti. Dar mai ales am lucrat la mine si mi-am fortat constant mintea sa stea deschisa in fata posibilitatilor, fara nici o pauza, compromis sau abatere. M-am setat pentru asta. Asa am vrut eu. E o munca zilnica, pentru ca pe drumul asta, din ce te deschizi si cresti, din aia provocarile se complica. Viata nu devine mai usoara si nici mai amuzanta. Devine, insa, extrem de interesanta.

Insa n-am nici un efect asupra oamenilor care nu vor sa treaca sa faza de intentie. Sau daca exista vreun efect, ala e invariabil de autofrustrare. N-am efect nici asupra ezitantilor, categoria cu care ma ciocnesc cel mai des. Ne atragem ca magnetii si tot ca magnetii ne si respingem. Ei simt ca ceva din mine sau din cunoasterea mea le-ar fi vital sau de mare folos intr-un anumit moment, dar cand sa trecem la actiune se intampla ceva cu ei si dau inapoi. N-am stiut niciodata ce ar trebui sa fac in situatiile astea, d-abia de curand am inteles ca nu trebuie sa ma mai enervez si sa imi dozez mai bine esentele, uneori si cuvintele. Adevarul din radacina, insa, este ca nici n-am avut timp si nici multa rabdare cu ei. Si nici cu mine. Empatia mea in zona asta e insuficient exersata. Situatiile in care interactiunea cu mine naste o umbra asupra puterii sau stralucirii celuilalt sunt intotdeauna sortite esecului, pentru ca intotdeauna umbra aia e doar in capul lor, iar eu nu stiu inca cum sa fac sa inceteze aceasta proiectie.

Nu ma deranjeaza sa ma numar printre mostrele umane ale cercetatorilor. Nu ma deranjeaza sa fiu si maimuta. Lumea se schimba si pe calea asta. Uneori in moduri dintre cele mai neasteptate. Contribui si eu cu ce pot.

Rezilienta mea nu se datoreaza cunoasterii binelui din natura umana si din viata, cum e toata lumea tentata sa creada datorita faptului ca, candva, cumva, s-a intamplat o minune care mi-a slefuit cat de cat caracterul si nu m-a lasat sa ma transform in ceva ingrozitor. Supravietuirea mea se datoreaza unei profunde cunoasteri a raului. Iar binele nu l-am descoperit din credinta, ci din curiozitate. Dumnezeu a lucrat cu mine asa cum lucreaza cu toti, cu materialul clientului.

Am crescut fiind stropita cu rele dintre cele mai veninoase la radacina si modelata de rau, iar in viata m-a atins de multe ori mantaua raului, in tot felul de forme si pe tot felul de parti si adancimi ale fiintei. Imi e natura in toata puterea cuvantului. Paradoxal, insa, datorita raului pot vedea radacinile si pot discerne mai bine in confuzie si necunoscut. 

Datorita alegerilor mele si datorita interventiei lui Dumnezeu in viata mea, inca mai pot sa nu aleg raul atunci cand cei mai multi oameni pe care ii stiu ar face-o. Motiv pentru care oamenii intotdeauna s-au temut de mine, gandind in situatii limita sau gri, ca as face ce-ar face ei daca ar fi in locul meu, lucru care mi-a afectat invariabil traseul profesional atunci cand a fost vorba sa lucrez pentru altii. Dar si viata personala, pentru ca omul are aceeasi natura si la munca si in viata lui. S-au temut invariabil sa nu-si piarda puterea (sau puterea asupra mea), vazand ca ii vad (oamenii stiu intotdeauna cand sunt vazuti), dar nevazand de frica ca puterea nu m-a interesat niciodata sau ca ma simt suficient de bine in pielea mea cat sa n-am nevoie de extensii si artificii nenaturale.

Singurul lucru care m-a putut ingenunchia natural a fost blandetea si intelegerea, lucruri care m-au facut sa inteleg fara zbateri cat de putin stiu despre ele. Probabil asta se numeste iubire.

Da, e taman invers. Paradoxal, oamenii care te pot scoate la un liman al mai binelui sunt cei care se ridica din rau sau dintr-un rau mai mare decat al tau.

Da, iubirea ramane un mister pentru cei multi dintre noi. Uneori chiar o straina.

It’s sin city we live in, darling. Shadowland.

Leave a reply or two. Or your testimonials if you ever worked or interacted with me.

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.