Când te năpădesc gândurile la volan, mai iei și amendă.

Nu am mai luat o amendă de la poliția rutieră de mulți ani. Am luat la 3 dimineața când mă întorceam de la mama, după ce am ieșit din pasajul de la Băneasa. Trebuia să conduc cu 50 km/h și circulam cu 80. Nu pentru că nu era nimeni, ci pentru că mă luasem cu gândurile.

La rond aștepta un filtru, ne opreau unul câte unul, conducători de noapte. Mă dusesem la mama să mai stau un pic cu ea. Și pentru că e Sf. Maria și pentru că știu doar că plec, dar nu și când mă mai întorc.

Eram parcați regulamentar, amendat după amendat. Nimeni nu avea nici o mențiune. Nimeni nu contesta nimic. Multe puncte penalizare, 200 Euro amendă, la jumate’ dacă plătesc în 2 zile, dar săptămâna care vine, că asta e vacanță prelungită și cele 48 de ore se mută după.

L-am întrebat pe domnul polițist dacă nu există și măsuri intermediare, adică la orice greșeală ești maxim pedepsit? A zis că cine greșește, plătește. Bine domnule, așa să fie. Plătim, ce să facem.

Mi-a urat să fiu mai prudentă data viitoare și să am grijă că o să-mi ia permisul dacă sar de 15 puncte penalizare.

I-am zis că plec din țară și nu mai e cazul. Până mă întorc voi fi 100% curată și nevinovată la loc. Cam la atât s-a redus frustrarea mea de 3 secunde, să îi zic unui străin căruia nu-i pasă de mine și nici mie de el lucruri irelevante pentru amândoi.

Încercam să-mi aduc aminte care a fost momentul sau ce-a fost ce m-a smuls din rădăcini ce păreau adânc înfipte aici, în țară.

Mă uitam azi la vară-mea, a trecut la o cafea și am mai stat și noi de vorbă. Îmi părea bine integrată în peisaj. Era acasă și vedeai asta în toate detaliile, de la modul cum vorbea, cum gesticula și până la modul cum conducea. Era ca un pește în apă. Așa cum eram și eu sau credeam că sunt cu 10 ani în urmă. Mă duceam, mă întorceam, făceam, dregeam, nici prin cap nu-mi trecea că va fi vreodată altfel.

O stare de confort deosebit de periculoasă. Cel puțin pentru mine și oricare ar fi să fie menirea mea pe lumea asta. Așa s-a dovedit a fi această înrădăcinare, atașament sau ce-o fi fost.

Când am pierdut firma, implicit tot, de la bani și până la case. Treaba asta m-a dus și la parchete și la judecătorii, tribunale și Înalta Curte, apoi și la tot felul de alte autorități și instituții. M-a plimbat pierderea asta prin tot sistemul. Plimbarea aia m-a dezrădăcinat cel mai rău pentru că sistemul ăsta al nostru lucrează împotriva omului și a economiei, e ca o pâlnie pe care alunecă mulți și ajung la dracu în praznic.

Nu pierderile mi-au scos rădăcinile de aici. Azi ai, mâine nu mai ai, poimâine faci din nou. Ci dispariția orizontului. Capătul de linie. La finalul acelei lungi și spinoase plimbări, nu am mai înțeles de ce să mai încerc ceva aici, din moment ce orice aș face și orice s-ar întâmpla, n-am unde să mă apăr, iar apărarea în sine e un război cumplit de uzură în urma căruia pierzi și ce n-ai. Rămânerea cu adevărul și dreptatea în brațe doar te ajută să nu înebunesti pentru că ai luptat, pentru că ți-ai apărat interesele și valorile, pentru că ți-ai fost fidel, însă viața ta e ca după tsunami. Dacă încă mai ești după un astfel de episod.

Rezist la un tsunami, două. Dar nu rezist la o viață în care doar despre asta e vorba, pe care nu mai apuc să o trăiesc.

Ok, ai lăsat moștenire o jurisprudență mai bogată un pic care îi va fi de folos unui X sau Y, niște străini, care se vor naște peste 10 ani și peste alti 20 poate vor avea curajul să se apere sau să lupte când le va veni vremea și vor găsi în cazuistica ta un precedent, un fir de care să se agațe și să se salveze, sau măcar să se inspire.

După această plimbare tocătoare de speranță, oameni în situații similare au ales una din două direcții: ori s-au retras undeva la țară ca să-și lingă rănile, sperând că vor reveni curând (ceea ce în 90% din cazuri nu s-a mai întâmplat niciodată), ori au plecat din țară cu ce aveau pe ei. Nu știu dacă 0,0000…1% au mai încercat ceva aici.

Pentru mine retragerea n-a fost niciodată o opțiune. Așa că am plecat. Prefer întotdeauna fandările laterale pașilor înapoi. Nu dau niciodată înapoi, nici măcar atunci când se trece cu tancul peste mine.

Azi am vorbit la telefon și cu o veche prietenă care este și mamă a doi copii. Ambii copii au emigrat, cel de-al doilea acum câteva săptămâni. Primul, fata, de la 4 ani știa că vrea să plece din România și, imediat cum a intrat la liceu, a făcut grevă rămânând închisă în casă până i-a convins să o lase să plece. Așa că la 16 ani dusă a fost și nu s-a mai întors niciodată. Acum că a plecat și băiatul, prietena mea era terminată. Nu credea să ajungă și ea să fie lovită de epidemia emigrării. Nu credea că ai ei copii se vor număra în statistica celor 9 români care pleacă din țară la fiecare oră.

Nici noi nu credeam. Am înțeles-o.

A dat cu țara de toți pereții și din toți rărunchii. A plâns. S-a jelit.

I-am spus să mai vorbească cu mama, ea s-a mai obișnuit. S-o mai sune. Și mama a avut o cădere când s-a trezit fără noi, dar s-a mobilizat si, ținând zilnic legatura, si-a revenit cumva. Însă șocul de atunci i-a rămas un ghimpe în inimă. Nu cred că așa își vedea viața de pensionară. I-am mai zis și prietenei, ca să știe, că și pentru copii e greu, nu doar pentru mame și tați, pentru cine mai are pachetul complet de părinți. După ce trec primele zile grele și se mai topește spiritul de dramă, lucrurile capătă alte dimensiuni. Mai vin și ei, mai pleacă și ea la ei, nu e chiar așa cum pare acum.

Copiii fratelui prietenei mele au emigrat si ei. Fata acum cateva luni, un an. Baiatul acum, in toamna pleaca. El (tatal/fratele) lucreaza norma dubla si d-abia isi acopera costurile cu viata. Nu intelege nimic din viata lui. Pleaca si el. Poate dupa mine, cu mine, acolo sau altundeva. Nu stie incotro. Are peste 50 de ani. A zis ca singura putere pe care o mai are e sa plece. Daca nu pleaca acum, nu mai pleaca, iar aici il inghite intunericul.

În epoca asta, plecările, venirile și revenirile sunt fenomene naturale. Prima dată doare, apoi te anesteziezi.

M-am întrebat apoi ce-oi căuta. De ce nu mă ‘cumințesc’.

Am aici o relație cum nici să-mi imaginez nu puteam. Dar n-am drum. Ce să fiu? Să fiu cine nu sunt și să mă omoare disocierea de sine? Imposibil. Să vină relația pe unde oi ajunge eu să fiu în regulă? Nu acum, e prea abrupt. Va mai rămâne ceva în urma acestei îndepărtări? Nu știe nimeni. Timpul, doar. Un glob de sticlă cititor de viitor.

Știu ce caut, să apuc să îmi termin de plătit datoriile rămase după gaura neagră de atunci și să o iau de la capăt. Nu mai e mult, dar aici pare si se simte infinit.

Dar mă întrebam, de ce după atâția ani de stat din nou aici nu m-am mai putut adapta, reconecta la România? Am încercat câte în lună și în stele și am sfârșit tot mai sleită și invariabil într-un zid. De ce, deși îmi e totul foarte familiar aici, pot cu mai mare ușurință să deschid o afacere nouă la naiba în praznic sau să îmi iau un job tot acolo decât să fac același lucru aici?

Pentru că aici nu s-a schimbat nimic pentru categoria mea, schimbarile se intampla cu viteza mecului, iar treaba mă trage înapoi, mă duce într-un timp si într-o lume din care eu am ieșit cu mult timp in urma, iar in contextul vieții mele, problemele mele sunt de nerezolvat aici. Implicit, orice viata as incerca sa-mi fac aici e sortita eșecului.

Apoi e și treabă de multă incompatibilitate cu locurile de muncă pe care le-am mai avut pe aici în anii ăștia dintre. Eu sunt progresistă, întrevăd starea și direcția lumii de atâția ani de rezolvat probleme, vreau să fiu conectată la viitor și pregătită pentru viitor, vreau să explorez potențialul, să cresc. Nu vreau să mă prindă automatizarea fixată în iluzii. Vreau să rămân pe val și să zbor pe creasta lui, să fiu omul potrivit, la momentul potrivit, într-o vreme când multă lume va fi izbită cu capul de ciment și va fi nevoie de mine și de oameni ca mine. Nu vreau să mă prindă 45-50 de ani disperată că nu m-am pregătit pentru nimic, pentru că știu că atunci nu voi mai avea puterea să mă mai ridic. Nu în lumea nouă. D-abia mă mențin în tranzitul ăsta greu ca naiba. Nu vreau sa stau in barci care se ineaca si care se duc catre nicaieri.

Ori aici, toată lumea vrea să nu schimbe nimic. Vor să rămână toate la fel. Dar în același timp lumea vrea să aibă de toate: bani mulți, timp mult liber, familie, vacanțe, case, mașini. Lumea crede că dacă votează, e treaba politicului să o facă bogată și fericită. Ori lumea nu merge așa.

Eu deranjez cu dorințele și nevoile mele. Irit, frustrez, calc pe bătături fără să vreau, doar fiind cine sunt. Sunt iubită și detestată cu aceeași intensitate, iar conflictul ăsta interior pe care îl trezesc în șefii de ocazie se răsfrânge doar asupra mea. Ei întotdeauna rămân, eu întotdeauna plec după ce-mi închei misiunea. Niciodată nu mai continuăm.

Singura cale să mă integrez e să plec capul și să tac, să nu visez, să nu îmi doresc nimic și să nu cârtesc la abuz, dar mai ales să nu cumva să cer să-mi fie plătite orele suplimentare. Aici lumea vrea sa muncesti pe 2 lei sau gratis. Sefii pe aici nu suporta oamenii care se respecta si care isi stiu valoarea. Ba chiar te si urecheaza si te intreaba unde te crezi. Nu vor sa te plateasca corect, nu pot sau au impresia ca daca castigi prea bine, ti-o iei in cap.

Să nu iau apărarea nimănui nedreptățit sau exploatat, să nu iau nici o poziție fermă față de un client cretin sau cerere absurdă, să nu cert nici un incompetent de-al casei sau să-l împing să devină mai bun, să nu mă enervez niciodată…pentru că, cine dreaq mă cred?

Păi mă cred, că s-a nimerit să am doar joburi de conducere unde nu poți să fii pămpălău, că tu semnezi, tu răspunzi. Tocmai pentru că sunt cum sunt mă vrea lumea la butoane, oamenii știu că dacă lasă o treabă pe mâna mea, ei dorm bine noaptea. Însă n-am ajuns aici lăsându-mă călcată pe cap și nici stând cu frica în sân că-mi pierd leafa dacă ating orgoliul vreunui șef sau zic ce am de zis. Șefii inteligenți au știut din start că nu mă pot amenința cu treaba asta, cei care au încercat nu m-au mai văzut de-a doua zi. Reactionez foarte prost la amenintari si constrângeri.

N-a mers. Nu merge. Nu știu să fiu angajată la români. Nici tata n-a știut și 90% din neamul lui. Au mers off road și dacă nu aveau emoționalul atât de prost, toate căruțele de bani pe care le-au făcut, le-ar fi ajuns 30 de vieți și poate nu ne-ar fi fost nici nouă în halul ăsta de greu cu toate. Fiind mulți alții mult mai rău decât atât, nu mă pot plânge de nimic.

Ceea ce n-am înțeles aici este starea permanentă de caldicel și de indecizie. Ba un pas înainte, ba mii de pași înapoi. Angoase, anxietăți, insecurități. De ce se așteaptă de la mine să fiu supusă desăvârșită, când tocmai pentru că nu sunt m-au și vrut din capul locului? De ce să vrei un leu doar ca să-l transformi în clona ta? Ce patologie mai e și asta? La treaba asta am opus cea mai mare rezistență. Mă schimb doar după versiuni de actualitate, în nici un caz după versiuni anterioare.

Pun, însă, doar pe seama mea eșecul ăsta local. M-am învățat prost cu străinii. Ăia plătesc la timp, pornesc taxatorul de la primul cuvânt pe care îl scot pe gură, îmi respectă timpul, mă pun să calculez de 3 ori orele suplimentare ca să nu rămân neplătită, respectă legea, chestii d-astea. Mărunțișuri. Cu ei pot fi angajată și nu am suferințe din cauza asta. Am lucrat pentru multe nații și n-am avut probleme cum am cu ai noștri.

La noi sunt probleme mari. Personale. Amestecate. E tulburare si frustrare mare la nivel individual.

Ori de câte ori am rugat un șef român să îmi scrie o recomandare după ce-am lucrat împreună, s-a căcat pe el și a făcut în așa fel încât să nu îmi scrie nimic. Aia era șansă lui să-mi dea o lecție de bună purtare.

Ori de câte ori am rugat un șef străin acelasi lucru, în 5 minute era gata. Până și ăia cu care m-am mai ciocnit pe alocuri sau cu care n-am avut vreo mare chimie au făcut-o.

N-a fost străin cu care să lucrez și să se teamă vreo secundă că i-aș sălta scaunul de sub fund, să se teamă vreo secundă de cunoașterea mea, de ambițiile mele, de natura mea competitivă. Ba dimpotrivă, au văzut în asta un avantaj pentru ei. N-a fost român să nu se teamă sau să nu se simtă deranjat că îi umbream lumina de șef în zone unde în capul lui era întuneric oricum, au văzut în asta o amenințare.

Am luat-o iar off road cat am stat aici. PFA in faza asta, pentru ca e prea complicata firma in zona de cashflow la momentul asta pentru mine. Tot din afara am castigat mai mult si desi veniturile anuale imi sunt mari, nici o banca nu mi-a dat un credit. Am zis sa nu las incercarea asta neterminata si sa incerc sa deschid un business aici, totusi. N-a fost cale. Unele pentru ca sunt PFA, o entitate utila doar ca sa fii taxat. Unele pentru ca acum 10 ani am avut o firma care a intrat in faliment, fara sa conteze (normal) ca eu am recuperat o mare parte din datorii, dar ca lichidatorul nu a vrut sa declanseze executarea silita si sa-i recupereze. Nu conteaza, e cuvantul faliment acolo, esti pe lista neagra pentru eternitate. N-au resurse si nici pregatirea sa faca o verificare minimala, toata lumea e la gramada.

D-asta aveam 80 de km/h în pasaj la Băneasa în noaptea asta în loc de 50.

Pentru că nu am timp pentru toate astea. Pentru că oricât mi-am dorit să fie o cale, nu poate fi. Nu acum. Nici acum. Spre deosebire de alte dăți, de data asta plecarea e și mai grea. Emotional.

Poate greșesc. Poate sunt prea mândră. Sau poate nu. Rămâne de văzut.

***

Later edit. Soundtrack de la un prieten.

Advertisements

Leave a reply or two. Or your testimonials if you ever worked or interacted with me.

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.