Și totuși, de ce zâmbea mereu Juanes?

Câteva fragmente din Drumul Soarelui – o scriere care se adună printre picături – reîmpachetate într-o poveste de sine stătătoare pentru ,,100 de povești călătoare”, un proiect simplu și frumos care adună laolaltă episoade din viețile românilor din Diaspora

Azi m-am trezit conducând în spatele unui camion albastru încărcat până la refuz cu banane, mergând în zig zag printre haciendas și plataneras, amețită de cactuși cât nucii noștri, palmieri de toate soiurile și flori din culori și specii pe care nu le știu. Mă bucur de un soare care stă pe cer mai mult decât în orice alt loc cunoscut. E ca în România aici, doar că un pic mai bine, mai exotic, mai cald și mai departe.

Aici, pe insula cunoscută de unii ca Insula Eternei Primăveri, Insula Binecuvântaților sau a Norocoșilor, iar de alții, martori la erupția vulcanului, ca Insula Infernului, oamenii vin pentru a se prăbuși, pentru a se ascunde, pentru a se vindeca sau pentru a fi cine sunt, măcar un pic sau măcar cu cine vor ei de fapt să fie. Și totuși, nici o erupție nu a luat vieți. Dacă ești pensionar, artist, bolnav sau antreprenor, aici este locul cel mai apropiat de Paradis.

N-am emigrat pe această bucată de pământ care plutește în legea ei între trei continente, a fost un loc pe care l-am ales pe nevăzute, nu însă și pe negândite, pentru a ateriza forțat. Aici n-am ales să ajung, aici am ales să mă prăbușesc sperând că voi supraviețui. Prima mea alegere conștientă. La 33 de ani, într-un timp în care viața mea din România se transformase în stele de praf, un capitol care mi-a ocupat toată tinerețea și care așa a rămas de atunci.

După ce drumul meu ca mic antreprenor în România și-a terminat primul sezon, început pe băncile facultății și ajuns în plină dezintegrare la 27 de ani, în mijlocul nimicului si al pierderilor în care m-am regăsit am avut o criză de identitate. La sfârșitul fiecărei zile care se rotea în gol în apartamentul meu executat din Aliorului supraviețuia întotdeauna aceeași întrebare obosită de veșnicie ,,Cine naiba sunt și care mi-e rostul pe lumea asta?”

În fața acestei neclarități orice altceva pălea ca importanță, ba în unele zile cerea și câte o sticlă de whiskey, întotdeauna cap-coadă, pentru că jumătățile de măsură n-au făcut parte din educația mea. La noi în familie, distrugerile și autodistrugerile trebuiau întotdeauna duse până la capăt. Fiecare a trăit pe cont propriu și tot așa a și murit. Plângerea morților s-a făcut întotdeauna după litera Scripturilor, șapte zile din rărunchi, după care fiecare în lumea lui. Ne mai întâlnim doar în posturi, rugăciuni și în lumina lumânărilor. Barbari. Insensibili. Așa ne-au zis că suntem cei care, ciocnindu-se de unii dintre noi, au suferit. Așa o fi.

Așa că am făcut ce-mi mai rămăsese de făcut. Valiza. Ca cele trei milioane de români de dinaintea mea și ca următoarele milioane de după mine. Multe milioane de valize de toate culorile, făcute în liniște și împrăștiate prin lume.

Valiza mea era o valiza albastră chinezească, ieftină cât o pungă de pufuleți. La destinație s-a deșirat ca un ghem obosit. Am cărat-o ca pe moaște. O primisem de la o amică. Valiza aia a fost totul meu atunci. În timpul escalei, privindu-ne, mi-am dat seama că toată viața mea are 20 de kilograme și tot atunci am avut senzația că e nefiresc de grea. Atunci, în mijlocul acelei realizări, mi-am propus ca viața mea să nu mai ajungă niciodată să cântărească mai mult decât greutatea unui card, iar eu să nu mai ajung vreodată să cântăresc mai mult de 65 de kilograme.

În primele săptămâni pe insulă am dormit și am plimbat cățeii prietenei mele care mi-a fost ghid și gazdă aici la început. Cred că am speriat-o un pic. Ce fel de om vine și se prăbușește așa la ușa ta? După ce nu l-ai mai văzut de un deceniu. Nu așa vizualizasem acest episod, dar atât am mai putut. Să alunec în inconștiență în mijlocul căderii. S-a întâmplat să fie în partea veche a capitalei, numită pe cât de curios, pe atât de ironic, Santa Cruz (Sfânta Cruce).

La fel îi era și casa, colorată și aliniată perfect cu marginea unei prăpăstii, a unui barranco. Spectaculos și tulburător în același timp, mai ales dacă până atunci singurele priveliști pe care le-ai avut în casele pe unde ai stat au fost parcări cu ghene de gunoi în mijloc sau blocuri muncitorești.

Dimineața mă trezea o turmă de capre cu clopoței. Mă făceau să-mi simt viața ca pe un formular ANAF, cu multe puncte de suspensie în locul cărora nu știam ce ar trebui să scriu sau să fie, dar dacă nu scriam ceva, sigur eram amendată. Eram ca într-un vis din care nu mă puteam trezi până la capăt, crezându-mă deseori în țară, la țară, pe vremea când eram copil și adormeam sub pruni și prin căpițe de fân. Ce fel de copil e atât de obosit? Mă întrebam uneori.

Cel mai mult îmi plăcea să fac duș în casa din barranco. O perdea roșiatică, transparentă, flutura în loc de ușă la baie. O gaură în perete ținea locul aerisirii, un gol umplut în fiecare seară de o lună uriașă amprentată de frunzele unui palmier bătrân și de un colț de clădire despre care urma să aflu că e un spital de psihiatrie. În mod cumva natural, mai jos era un pod înalt de pe care obișnuia să se arunce lumea, uneori. Întotdeauna noaptea.

Puteai vedea în unele seri târzii salvări și mașini de poliție stând cu orele să negocieze cu sinucigașii, cum la fel de clar puteai vedea și capete de oameni murmurând de la ferestre și de pe margini. Dacă reușeau să-i întoarcă, îi amendau pentru tulburarea liniștii publice. Uneori îmi trecea prin cap gândul tâmpit că unii dintre ei se sinucid cu juma’ de inimă doar ca să nu fie amendați.

În răstimpul ăsta, din edificiul unde stăteam răzbătea muzica vecinului din Venezuela care cânta în fiecare seară nevestei sau lui însuși și amintirilor lui din țara de unde plecase și unde nu se mai întorsese niciodată. O muzică care îți întorcea din morți pofta, nevoia și iubirea de viață. Uneori, o muzică nostalgică, dar nu sfâșietoare cum e muzica noastră când e nostalgică, ci mai degrabă o nostalgie crescută din rădăcina unor lucruri care n-au mai apucat să fie sau poate chiar complet necunoscute, nu din rădăcina celor au fost și au amputat. Omul ăla zâmbea întruna, ceva de neînțeles pentru mine. De ce zâmbea mereu? Până și vecina Juanes, o femeie simplă, cititoare în sufletele oamenilor, și care avusese și avea o viață cumplită, zâmbea mereu. De ce zâmbea Juanes?

M-am întrebat deseori ce îi face pe unii oameni să se smulgă atât de violent din acest paradis. Mai târziu m-am întrebat de ce atât de mulți se droghează până își pierd toate mințile pe aici și peste tot? De ce ai veni în rai ca să te autodistrugi? Dacă nici aici nu poți să vrei, atunci unde?

Într-o zi m-am dus pe podul ăla ca să înțeleg de ce acolo. Avea o priveliște frumoasă. Și ziua, și noaptea. Ba și o energie plăcută, liniștitoare. Un loc unde calmul domină zumzetul urban. Nimic seducător. După ce am mai stat o vreme, așteptând să înțeleg, am văzut că e și o graniță. De o parte e orașul nou, de cealaltă e orașul vechi împânzit de cartiere mici construite după forma stâncilor și a naturii mistice de aici. Poate nu e o locație complet întâmplătoare.

Mai jos, dincolo de barranco, într-o scobitură de stâncă ascunsă după niște cactuși giganți, comunitatea improvizase o bisericuță la care ajungeai urcând multe trepte. Un loc deschis, presărat cu sfinți catolici, sculptați și așezați în cutii mari de lemn cu geam, împopoțonați ca niște împărați și împărătese, și câteva băncuțe din lemn, ca nu care cumva să se smerească enoriașii peste măsură. În locul Sfintei Fecioare cu pruncul, așa cum o știam eu, stătea Sfânta Candelaria cu pruncul, o sfânta negresă. Printre puținele locuri unde puteai aprinde o lumânare. Altfel, în toate bisericile de aici lumina divină pentru morți și vii costă de la 20 de cenți în sus, în funcție de câte minute de lumina îți permiți să plătești la lumânările electrice. Bogații se mântuiesc și se (i)luminează mai bine, săracii mai puțin sau deloc. Aici, plângerea păcatelor se întâmplă igienic și frumos organizat, ca să nu te indispui, iar cei care își permit asigurări scumpe sunt cazați în hoteluri de morți când sunt scoși din priză.

În scobitura aia am putut să mai plâng uneori și să îmi aduc aminte cum mă cheamă. Nu știam pentru ce să mă rog, nu mă puteam coagula într-un gând coerent. Doar stăteam, sperând că n-am trecut încă granițele nebuniei, că sunt încă într-un loc din care există întoarcere.

După ce am bătut insula în lung și în lat, urcând pe tot felul de munți și vizitând tot felul de orașe și sătuce, cu prietena mea si cu cei doi căței, mi-am ales orașul unde să îmi mut valiza. Puerto de la Cruz. Un orășel turistic, costal, impregnat de cultură și istorie. Un loc de care te îndrăgostești la prima vedere.

După o vreme nu m-am mai întrebat de ce am ajuns aici, ci de ce aș pleca de aici. Am continuat, însă, să mă întreb ce caut aici, o întrebare nemuritoare care răsare împotriva voinței mele în toate locurile unde ajung, dar cel mai mult în țară.

În primii doi ani mi-am negat noul statut de imigrant, mi-a convenit mai mult să cred că sunt o turistă rezidentă, trăind din muncile și mărunțișurile mele online. În al treilea an mi-am dat seama că o nouă minoritate sculptează la identitatea mea, cea a plecaților.

Mi-am luat un job. Marketing într-o agenție imobiliară condusă de o familie de belgieni. Departe, în cealaltă parte a insulei. Timp de un an am făcut o naveta de aproape 300 km pe zi cu un autobuz verde, trei zile pe săptămână. Aici autobuzul se numește guagua și întotdeauna este verde. Guagua a fost locul unde am scris un întreg jurnal pe genunchi. Daydreamer, blogul meu din anii ăia, devenit o carte de proză scurtă de 200 de pagini, o carte de ale cărei diacritice n-am mai avut niciodată timp și răbdare. Poate o să am într-o zi.

În ziua în care am aterizat în țară m-am izbit de depresia plecatului revenit pentru prima oară după mulți ani. Un sindrom al emigratului, specific dezrădăcinaților. Ceva ce nu mai trăisem până atunci. Era o primăvară rece în care copacii se chinuiau să înflorească și cerul să se albăstrească. Am condus până am rămas fără benzină. Nu mai aparțineam țării, dar nu aparțineam nici străinătății. Îmi purtam rădăcinile în buzunar.

Mi-a venit să urlu atunci. Gândindu-mă însă înainte, n-am putut să mă fac să înțeleg de ce și nici de ce să-mi consum deficitul de vitalitate pe o inflexiune. Așa că am dat drumul la știri. Acum câteva ore erau în spaniolă, acum în română. Știrile au devenit informații despre locul unde sunt acum, care poate fi oriunde, oricând.
Acum îmi aparțin doar mie.

La primăvară fac 40 de ani și tot nemântuibilă, neașezată și nezenificată sunt. Dar e ok, e legal. Unii dintre noi au altfel de vieți.

Și totuși, de ce zâmbea mereu Juanes?

Advertisements

Leave a reply or two. Or your testimonials if you ever worked or interacted with me.

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.