Ți-e frică să te uiți în tine acolo unde ai privit mereu doar cu coada ochiului pentru că nu știi ce vei găsi.

Ți-e frică să te uiți în tine acolo unde ai privit mereu doar cu coada ochiului pentru că nu știi ce vei găsi.

Lucrurile pe care le știm despre noi dar pe care nu le-am abordat încă sunt cele care ne îngrozesc cel mai tare, o groază care ne menține în stare de neînsuflețire și neîntregire. O stare agonizantă în care puterile noastre nu se pot coagula pentru că nu ne cunoaștem încă până la rădăcină, iar pe calea asta nici schimbările pe care ni le dorim nu se produc. Nu ne putem cataliza la intensitatea necesară activării întregului nostru potențial emoțional, mental și spiritual.

Ne-am predefinit de tineri un plan fix de viață în care trăim în stări intermediare și intermitente (dacă am ajuns să-l împlinim) sau la care nu vrem să renunțăm după atâta drum, astfel că în unele locuri din noi nici nu se pune problema să privim. Apoi mulți avem și fixația asta că necunoscutul e ceva (mai) rău sau (mai) greu și odată cu fixația asta ne mai implantăm sau amplificăm în cap și frica de necunoscut.

Dacă privind în unele rădăcini ale naturii noastre ne vom afla și vom descoperi ceva despre noi care ne va da planul peste cap?

Asta este o întrebare pe care frica a născut-o și nu va fi niciodată întrebarea corectă, cea deschizătoare de drumuri și posibilități. E o întrebare închisă care nu duce nicăieri, ba dimpotrivă, doar (te) înfundă.

O întrebare mult mai interesantă este: dacă planul meu e de milioane de ori mai slab și mai puțin ofertant decât ce plan mi-aș face confruntându-mă acolo unde n-am îndrăznit? Sau dacă îmi pot îmbunătăți substanțial planul și acțiunile cu această nouă cunoaștere?

Nici o terapie sau metodă de vindecare nu poate substitui puterea de rezidire și de catalizare a adevărului despre sine, a autenticității. Terapiile ajung în unele zone, însă nu pot ajunge în toate sau nu pot ajunge suficient de repede sau în același ritm cu care viața se întâmplă. În unele trebuie să ajungem singuri.

În unele rădăcini trebuie noi să scobim și să aflăm cum stau lucrurile și să le ordonăm pentru ca fluxul vital să circule bine și neîntrerupt prin ființa noastră, să hrănească deopotrivă mintea, inima și trupul, devenind astfel tot mai unitari, mai puțin polarizați, mai robuști.

Uneori ne e frică să privim atât de adânc pentru că ne mai temem că ceilalți nu ne-ar mai iubi sau accepta dacă ne-ar ști adevărurile. Chiar dacă nu le știu (și multe nici nu trebuie să le știe), oamenii simt. Conștient sau inconștient, oamenii știu. Integrarea și armonizarea lor e o treabă personală.

Unele adevăruri sunt imorale și ilegale. Unele frizează patologiile. Unele sunt îngrozitoare. Unele sunt surprinzătoare, iar unele sunt de o frumusețe dumnezeiască. Toate sunt ale noastre.

Nu avem unde fugi de ele, iar faptul că nu le privim, nu înseamnă că ele dispar. Ba unele cresc de capul lor până ajung să-și revendice drepturile în cele mai greu de stăpânit feluri și ne explodează în față când ne e lumea mai dragă

Umbrele, lumina și întunericul.

Mulți oamenii cred naiv că vor scăpa vreodată de umbre. Așa ceva nu se întâmplă până la moarte. Cu cât ne (i)luminăm mai mult, cu atât ne crește și întunericul și umbrele, cu atât sau chiar mai mult ne cresc și provocările. Jocul devine mai rafinat și mai greu, în nici un caz mai ușor. E o lege a naturii și a vieții.

Modul în care ajungem să ne vedem și să ne ajustăm punctele de echilibru și abordările este ceea ce ne diferențiază de versiunile noastre anterioare și de ceilalți. Modul în care ne aliniem inima, mintea și trupul, precum și gândurile, cuvintele și acțiunile este ceea ce ne face unici. La fel cum la această unicitate cântărește în balanță și modul în care ne prioritizam intențiile și motivațiile pentru toate gândurile, cuvintele și acțiunile pe care alegem să le generăm.

Viața nu e fixă și nici previzibilă. Aduce cu ea toată gama posibilă de emoții și întâmplări, de fericiri, iubiri și dureri. Niciodată nu putem spune “gata, acum sunt echilibrat”, pentru că echilibrul nu e un punct fix, e o ființă vie extrem de mișcătoare.

Nu te (i)luminezi într-o etapă de viață pentru a nu fi util în lume și pentru a te opri din evoluție. Lumina de azi îți va lumina calea în întunericul de mâine care poate fi orice, de la o boală și stare proastă până la necunoscut și neprevăzut.

Cu fiecare nouă zi o iei de la capăt, doar că de la alt nivel. Zilnic pornești de la un nou zero. În fiecare clipă ai tot și în fiecare clipă acel tot înseamnă altceva.

Un copac nu poate crește până la capăt cu o parte din rădăcini inactive sau nefuncționale.

Viața e compusă din mult mai multe planuri și taine decât ne putem închipui. Planuri în care științele încă n-au ajuns. La fiecare nivel la care ajungem, întâlnim alte reguli, alte dimensiuni, alte pericole, alte lighioane, alte forme de nebunie, alte feluri de vindecători și tot așa.

Nu putem străbate viața cu noi polarizați, decupați. Nu avem suficientă putere în starea asta, nici suficientă claritate și nici suficientă inteligență. Ratăm scenarii excepționale pentru viața noastră, deseori ratăm întreaga viață.

Putem ajunge mai jos sau mai sus, iar stagnarea la un nivel sau altul nu e posibilă. Trebuie să (ne) alegem inerția de a fi: în jos sau în sus? Nu există mijloc, iar iluzia mijlocului, a căldicelului, a nealegerii vine cu prețuri și riscuri nevăzute și greu de dus.

Te poți revolta, poți să nu fii de acord, poți să negi aceste realități întorcându-le spatele, poți face orice dorești, libertatea e de partea ta, însă mecanismul și natura vieții nu se vor schimba și nici nu se vor opinti în tine.

Priveste cât de adânc poți în tine ca să-ți activezi potențialul, șansele și resursele.

Nu există odihnă pentru noi aici. Ceea ce există, însă, este transformarea acestor procese de investigare personală în reflexe până când ne devin natură. Devenindu-ne natură, ajungem să simțim greul mai ușor, răul mai blând, necazurile mai puțin devastatoare, crucea mai ușoară. Începem să mergem în același sens cu apa vieții. Începem să navigăm și nu să ne lăsăm duși de viață oricum, oriunde. Preluăm controlul asupra propriului destin, asupra propriei vieți. Ne devenim stapâni.

N-ai vrea ca la final, atunci când ți se arată adevărul, să constați că toate fricile tale au fost niște iluzii și că, bazându-ți alegerile pe ele și îngăduindu-le să-ți nască alegeri, ai trăit în lipsa ta sau a unor părți vitale din tine, ai fost ca un pian dezacordat sau ca un prizonier. Există posibilitatea ca fix așa să te și termini și să treci dincolo. Nu te sperie mai rău posibilitatea asta?

Autenticitatea e singura cale de împlinire pentru noi aici.

Nu ai nimic de pierdut privindu-te cu toți ochii. Ai pierdut deja prea mult nefăcând-o. Dacă ceea ce este se dizolvă, nu era încă suficient de autentic. Iar autenticitatea îți este vitală pentru împlinire. Autenticitatea e singura cale de împlinire pentru noi aici.

Ți-e frică să te uiți în tine acolo unde ai privit mereu doar cu coada ochiului pentru că nu știi ce vei găsi. Orice ai găsi, tu ești, din tine este și te va ajuta să integrezi. 

Este un act de iubire față de tine să-ți îngrijești rădăcinile, iar ca să poți face asta trebuie să cobori în ele, în necunoscutul din tine. Necunoscut pe care îl percepi ca întuneric doar pentru că ești prea departe ca să vezi, nu înseamnă automat și rău. 

Ce este iubirea dacă nu puterea care îți arată adevărul și te ajută să-i supraviețuiești? Și dacă nu începi cu tine și n-o crești în tine, ce ai avea de oferit și cât de departe ai putea ajunge?

***

Un articol de

Georgia Mihalcea

Reclame

1 comentariu

Scrie un comentariu

  1. A republicat asta pe Tales from the rock și a comentat:

    Ți-e frică să te uiți în tine acolo unde ai privit mereu doar cu coada ochiului pentru că nu știi ce vei găsi.

    Ne-am predefinit un plan fix de viață, dar dacă privind în unele rădăcini ale naturii noastre ne vom afla și vom descoperi ceva despre noi care ne va da planul peste cap?

    Asta este o întrebare pe care frica a născut-o și nu va fi niciodată întrebarea corectă, cea deschizătoare de drumuri și posibilități. E o întrebare închisă care nu duce nicăieri, ba dimpotrivă, doar (te) înfundă.

    O întrebare mult mai interesantă este: dacă planul meu e de milioane de ori mai slab și mai puțin ofertant decât ce plan mi-aș face confruntându-mă acolo unde n-am îndrăznit? Sau dacă îmi pot îmbunătăți substanțial planul și acțiunile cu această nouă cunoaștere?

    Este un act de iubire față de tine să-ți îngrijești rădăcinile, iar ca să poți face asta trebuie să cobori în ele, în necunoscutul din tine. Necunoscut pe care îl percepi ca întuneric doar pentru că ești prea departe ca să vezi, nu înseamnă automat și rău.

    Ce este iubirea dacă nu puterea care îți arată adevărul și te ajută să-i supraviețuiești? Și dacă nu începi cu tine și n-o crești în tine, ce ai avea de oferit și cât de departe ai putea ajunge?

    Apreciază

Leave a reply or two. Or your testimonials if you ever worked or interacted with me.

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.