Sortită insulelor. De la insulele africano-spaniole Canare la cele africano-portugheze Cabo Verde.

Sortită insulelor. De la insulele africano-spaniole Canare la cele africano-portugheze Cabo Verde.

Bine că n-am apucat să învăț spaniola prea bine, că acum nu-mi mai intra portugheza în cap.

Mi-am dat seama zilele trecute, când stăteam pe niște pietre în Insula Sal și priveam în partea turcoaz a Atlanticului, că poate sunt sortită insulelor, aceste oaze paradisiace din afara continentelor, aceste lumi dintre, înconjurate de ape, îmbrățișate de soare și luminate de luni dintre cele mai pline.

Pe insule ajung să trăiască, să investească sau să facă afaceri oameni cu vieți dintre cele mai neobișnuite. Nesablonații. Unii ajung ca urmare a unui faliment sau situații extreme de viață (ca mine), alții sunt fugitivi, alții ca să nu înnebunească ireversibil, alții ca să se vindece cu ajutorul climei (ca mine), alții pentru că nu mai suportă sau nu se mai pot adapta la ritmul tot mai dement al continentului și vor să trăiască viața mai pe îndelete, alții pentru că încontinuu caută noi lumi și oportunități (ca mine).

Străinii din insule sunt ciudăței (mai ales vesticii), iar poveștile insulare sunt deseori dintre cele mai hilare, pentru că pe o insulă ești ca la țară, sunt puțini rezidenți, umblă îmbrăcați cum le tună, sunt mulți turiști, se ajunge destul de repede ca fiecare să știe cine e și ce face celălalt. Comunitățile se schimbă des, vecinii la fel, în dinamica asta ți-e scăparea de ochii lumii.

Azi ai vecini spanioli, mâine ai niște englezi, olandezi sau venezueleni. Mediul este în cele mai multe locuri multicultural și fiecare influențează comunitatea cu obiceiurile, muzica, bucătăria și stilul lui de viață.

De exemplu, mi-a spus azi soră-mea că ieri în Bellaterra, blocul unde stăm noi în Tenerife, un vecin a pus pe clanța ușii unui alt vecin, un englez devenit pelerin după Camino de Santiago, un bilețel cu “Don’t disturb” semnat Neighbours. Pelerinul s-a supărat când a găsit biletul pe clanța ușii și s-a iscat scandal pe palier, apoi după niște minute lungi de gargară au concluzionat că cel mai bine e să reclame această poveste la administrație. Administratorul e un german la 60 de ani plus care și-a luat de nevastă o negresă tânără și frumoasă foc cu care a făcut și un copil. Grija lui e să arate cât mai bine, iar când merge, merge ca o doamnă proaspăt ieșită de la coafor. Scos din făgașul lui de soț și bodybuilder, a întrunit vecinii ca să discute problema biletelui. Până târziu au examinat și au investigat, scriind toți câte ceva pe o hârtie ca să identifice scrisul și reluând firul unor lucruri, ca să poată prinde făptașul. Făptașul s-a dovedit a fi un german trăit mai mulți ani prin Italia de unde a trebuit să plece, fiind exod acum acolo. De ce a pus făptașul acel bilețel în ușa pelerinului nu s-a putut constata, era deja târziu și lumea trebuia să mai facă și plajă, așa că se va face o altă ședință pentru această problemă de viață și de moarte pentru comunitatea din La Paz, cartierul.

În insula Sal am ajuns într-una din zile cu Bianca la unul din capetele insulei, marcat de spatele unui hotel și dincolo de care nu mai era nimic în afară de deșert. Ne-am gândit că dacă o tăiem prin hotel, ajungem mai sigur și mai repede în strada principală de unde să luăm un taxi către hotelul nostru. La poarta din spate a hotelului străjuia un african tânăr care ne-a lăsat să trecem ca prin brânză, crezând că stăm acolo. Se înoptase bine, deja și pe cer se instalase o lună plină uriașă. Am râs în sinea noastră zicându-ne: halal pază mai au și ăștia, uitând să luăm în calcul și poarta intermediară prin care ajungeam în incinta hotelului, luându-ne fața o toaletă. Am pivotat instant către această șansă la depresurizare, dar la ieșire ne-am trezit blocate între porți, africanul nostru dispărând din peisaj. Înapoi nu mai aveam pe unde ieși, înainte ne trebuia cartela de cameră să deschidem poarta intermediară, gardurile erau înalte și din sârmă, iar camere video de securitate peste tot. Privind încolo și încoace, am descoperit un colț de gard săribil și l-am abuzat cât am putut de mult până l-am dat gata si am ajuns de partea cealaltă. Cu ochelarii de soare la ochi, bineînțeles, ca în cazul în care apărem pe camere și le vine ideea să ne pună pe youtube sau la știri, să nu fim atât de ușor identificate. Din afară ai fi zis că suntem două nebune de legat.

Cine ar fi crezut ieri, că azi sub luna plină voi sări gardul unui hotel din Cabo Verde?

Acum un an, când am revenit fulger în Tenerife pentru 3 zile cu o producție a unui reality show, prietena mea cu care eram în mașină, se întreba: Mai fetiță, cine ar fi crezut ieri, că azi vom fi într-un Mustang privind în duba unui camion plin ochi cu banane pe o insulă în Canare?

Nici ea nu avusese mult noroc cu sistemul, fiind la rându-i o neșablonată, așa că la câțiva ani de când eu mă mutasem în Tenerife s-a mutat și ea într-un orășel mai la nord de mine, Garachico, loc unde a rămas până în ziua de azi, într-o viață complet diferită de cea trăită până atunci în țară. Una cu care pare a fi mai fericită. După noi și odată cu noi, s-a mai mutat acolo o hoardă de prieteni și cunoscuți, în real sau de pe net, astfel că în țară nu mai avem aproape pe nimeni.

Pe insule ai impresia că ești prea departe ca să conteze ce faci, motiv pentru care toată lumea e cine e de fapt, omul e cine nu-și îngăduie să fie acasă pe continent unde mai importantă ca fericirea lui e părerea lumii. În insule oamenii nu poartă măști și adevărul circulă în curu’ gol peste tot, treabă care pe unii îi face cu capul și vor repede înapoi acasă, iar pe alții îi răcorește.

Se zice la noi să duci omul la munte ca să afli cine e. Acum însă, după acești primi ani de viață insulară pot spune că mult mai repede afli cine e omul dacă îl duci pe o insulă.

Așadar, încep să nu mă mai mir de ce vreau tot mai mult să mă înrădăcinez într-un astfel de loc, viața e trăită pe îndelete, fără stres, are mai mult sens și e mult mai autentică. Îmi dau seama, însă, că nu e pentru oricine stilul ăsta de viață, trebuie să ajungi la o oarecare maturitate emoțională și mentală ca să poți trăi între continente, într-un ritm cu totul diferit de cel al lumii digitalizate, automatizate și tot mai globalizate.

Dacă ești scriitor, insula e o muză extrem de generoasă. Aproape că nici nu trebuie să creezi ceva, e suficient să redai ce vezi și modul în care se întâmplă oamenii și viața.

În Cabo Verde am ajuns pentru prima oară în viață săptămâna trecută, așa, peste noapte. A intrat Bianca pe fir, prietena mea de la agenția imobiliară din București unde lucrez part-time și a zis Hai să vii să vezi ce proprietăți vindem în resorturile de acolo. Luam bilete pentru poimâine. Am zis bine și asta a fost.

Din 10 insule câte are Cabo Verde (dintre care 9 locuite) n-am apucat cât am stat acolo să trec de granițele insulei Sal, deci nu știu decât ce am apucat să explorez.

Au un vibe foarte diferit de Canare care sunt mai cosmopolite și mult mai dezvoltate. Aici e un amestec de opulență cu sălbăticie, fiind populate predominant de africani vorbitori de portugheză și de rezidenți și turiști englezi, germani și nordici  (la fel ca în Canare, tot națiile astea predomină și acolo la capitolul turism, afaceri și investiții).

Ca și în Canare, nu toate insulele din arhipelag sunt la fel, chiar dacă sunt vulcanice. Unele sunt deșertice, cum e Sal (insula Sării pentru că e o mină de sare acolo, ei exportând sare), altele sunt mai verzi și mai diverse ca peisaj.

În Cabo Verde clima e tot caldă ca în Canare și tot 365 de zile de soare bun au pe an, doar că nu plouă deloc deloc și sunt un pic mai vântoase. Am simțit mai multă libertate a spiritului în Cabo Verde și mai multă liniște, iar artiștii locali pe care i-am prins live m-au lăsat mască. Artă curată ce am găsit acolo.

N-am crezut că deșertul mă poate atrage în halul ăsta, că mi-ar putea plăcea atât de mult. Iar un deșert împrejmuit de un ocean turcoaz te face să te simți în feluri complet noi. Dar mai mult decât atât te duce într-o altă paradigmă pentru că nu ți-ai fi putut închipui cât tot poate exista în atât de mult nimic de jur împrejur, iar treaba asta îți schimbă sau șlefuiește toate percepțiile despre tot și nimic. Într-un astfel de loc ele sunt unul și același lucru într-un fel foarte pozitiv și binefăcător.

Simți chemarea Africii de pe insulele astea, un continent și o lume despre care am auzit că e de o rară frumusețe, dar despre care nu știu nimic. O lume pe care am ajuns, în câteva zile cât am stat atât de aproape de coastele ei, să mi-o doresc foarte mult. Mi-au amplificat teribil curiozitatea, setea de cunoaștere și nevoia de libertate aceste locuri.

Va trebui cu prima ocazie să iau legătura cu un fixer de acolo și să pornesc în explorare, e cea mai bună opțiune ca însoțitor, un producător local putând deschide mult mai multe uși și drumuri decât un ghid. Nu m-a mai chemat așa un loc până acum, dar încep să înțeleg oamenii care au trăit acolo și suferă de dor, odată reveniți în lumile lor.

Nici eu și nici viața mea nu suntem șablonate, astfel că nu mă mir că simt insulele ca lumi în care pot trăi bine și liniștită.

Două capete de sfârșituri și-au desprins cârligele din mine în Insula Sal și s-au tradus singure în ceva ce ar putea părea o aroganță pentru unii oameni:
– nimic nu e mai plictisitor decât un om fricos;
– nimic nu e mai pierzător de vreme decât modurile dramatice de a trăi și interpreta viața.

Frica e o stare cu care dezonorezi viața și cu ‘ajutorul’ căreia te privezi de trăiri extraordinare, iar modurile ‘fatale’ de a interpreta și trăi greutățile vieții sunt niște acte de nebunie, viața nefiind altfel în nici un alt timp pe pământul ăsta. Trebuie să te iei de ceafă și să te împingi dincolo de frici și stările de victimizare, altfel vor mușca din tine până nu mai rămane nimic sau până când e prea târziu. Ca să trăiești o viață bună, plină și care să te fericească trebuie să înveți să nu fii ezitant în lucrurile pe care ți le dorești sau pe care le simți benefice pentru tine. 

Nu m-aș mira dacă viața mea s-ar continua în insule, unele sau altele, cum nu m-aș mira nici dacă m-aș termina în ele. Ba încep să cred că asta mi-ar veni mult mai natural.

Canarele m-au adus ‘acasă’, Cabo Verde a însămânţat în mine un dor de ceva complet necunoscut și netrăit încă. Ceva cu care de abia aștept să mă întâlnesc. 

***

Mai jos un video improvizat cu mine, Bianca și Insula Sal.

Reclame

2 comentarii

Scrie un comentariu

  1. Frumos scris… Mi-era, deja, dor de Tenerife, acum s-a amplificat simtitor.
    Iar Cabo Verde e de ceva vreme pe lista mea de calatorii viitoare. Si daca am tot gasit motive sa aman vacanta acolo, dupa articolul tau nu mai am cum :).

    Apreciază

Leave a reply or two. Or your testimonials if you ever worked or interacted with me.

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.