Autostrăzile lui Mandachi. Un bobârnac viral de 15 minute în capul sec al guvernanților și începutul activismului în rândul antreprenorilor.

Autostrăzile lui Mandachi. Un bobârnac viral de 15 minute în capul sec al guvernanților și începutul activismului social în rândul antreprenorilor.

Protestul Mandachi

România vrea autostrăzi 

#șîeu vreau

Lungul drum de 30 de ani către autostrăzile României a ajuns azi o chestiune de inițiativă cetățenească care va debuta cu 15 minute pe 15 Martie la orele 15.00, răgaz în care ne suspendăm toți activitatea și stăm așa, degeaba, cum stau politicienii, dar și cu primul metru de autostradă făcut pe cont propriu de citizen Mandachi pe un teren al dânsului din Suceava, din bani de buzunar. Oare știe omul ăsta pe ce drum plin de lighioane a pășit?

Acum, vezi tu? Eu îmi planificasem ca la următoarea încasare să termin de plătit datoriile vieții mele antreprenoriale decedate în România (RIP CLS 2002-2012), că anul ăsta am auto deadline, iar cu următoarele să îmi pornesc și eu în sfârșit o nouă afacere în Tenerife și să mai fac și alte lucruri mai distractive cu viața mea.

Dar dacă e necesar să fac și eu un metru de autostradă la mine pe teren în sectorul 4, un alt sacrificiu în sus sau în jos nu m-o răpune chiar de tot. E la vânzare, așa că poate ar trebui să mă grăbesc, până nu se vinde, că serele le-au demolat și se mută toți ridicătorii de blocuri ieftine și urâte pe partea mea de stradă numită ironic Drumul Binelui. Ca să vând nu cu drum de acces, ci cu autostradă de acces, că aia care era în plan nu se mai face. Poate iau mai mult pe el așa, iar în total o să fie în România 2m de autostradă facută de cetățeni. Ușor întreruptă, ce-i drept. Dar ce mai contează câtă vreme există și lumea poate circula repede pe ea? 

Vând teren în București cu 1 m de autostradă de acces la cerere pe care poți circula cu 130 km/h împreună cu prietenii, nevasta și copiii tăi, dar și face driftinguri cu care poti deveni viral pe net.

Aku să mă scuzați, dar mi s-a activat Tourettu’, nimic grav, doar un sindrom transgenerațional dresat mult între timp. Domnițele cu urechi de catifea și inimă din petale de trandafiri să iasă afară și să citească ceva frumos, înălțător. Iar domnii cu suflet de poeți mai bine să privească pe geam la ghiocei. La mine se mai lasă cu vulgarități în unele zile. Ca să știți. Azi e una din zilele alea. Sper să mă țină mai puțin de 2 minute, dar nu pot garanta.

O să ajungem în țara asta condusă de pulifrici fuduli și păpuși tunse ca Trump să avem autostrăzi cu poreclele noastre, puse la nervi, după câți metri a făcut fiecare, tot la nervi. N-o să mai fie București-Pitești. O să fie Vasilikă a lu’ Pizdikă 2 km, Pantelikă a lu’ Pulikă 2 m. Și o să taxăm politicienii când trec pe acolo de le sare basca. Lor, copiilor, neamurilor si amantelor lor. Eu renunț să-mi mai fac afacere în Canare și renunț și la visul meu de a face film, dă-l dreaq de vis, și îmi deschid aici o afacere detectivo-funcționărească, o bază de date online unde număr politicienii trecuți și prezenți, cu toate rubedeniile și interpușii lor, până la al 7-lea neam. Ca să îi putem identifica la barieră, colo unde punem taxatoru’ de autostradă de familie. O să punem taxatoare din metru în metru, că fiecare dezvoltator e cu taxatoru’ lui. 

Da’ io de ce să renunț la visul meu cu filmul? Nu mai bine pun pe hold scenariile mele din sertar ca să-l fac primul p-ăsta, Protestul Mandachi? Omu’ are și bani, sigur mi l-ar finanța dacă aș scoate un script bun, plecăm cu el direct la Sundance, Cannes și Berlin, iar dacă nu avem succes suficient la box office în România, nu pentru că n-ar fi bun, ci pentru că n-ar mai fi lume prin țară, îl vindem pe net cu subtitrări în toate limbile sau la Netflix ori Amazon. Păi cum altfel să recuperăm banii pe autostrăzile de familie? Văd din videoclip că omul are și aptitudini de protagonist, aleargă, boxează, e creativ, ar putea ieși primul blockbuster românesc, poate chiar o serie gen Misiune Imposibilă sau Fast & Furious (‘Grăbit și Supărat’, dacă ar fi să traducă vreun politician de-al nostru).  

*

Măi, tu te-ai pregătit și pentru scenariul în care #șîeu își va atinge scopul? Pentru că nu varianta poveștii în care nu vei reuși nimic cu treaba asta e o problemă, ci aia în care vei reuși.

*

Într-o altă notă

#șîeu e și un studiu de caz și poate chiar o serie de povești

despre un alt fel de antreprenori

Trebuie să începem să ținem minte numele antreprenorilor români care devin activiști. Cu ei se vor naște povești noi și cu noroc, poate și un val de lideri politici și antreprenori sociali care vor scoate țara asta din rahat în ritm accelerat. Azi trebuie să reținem numele lui Ștefan Mandachi. Nu doar pentru că inițiativa deja virală România vrea autostrăzi #șîeu îi va da toată viața peste cap, cel puțin pentru o vreme, dar și pentru că e un studiu de caz din mai multe puncte de vedere, unul pe care îl putem privi mai de aproape, fiind mai vizibil. Iar dacă inițiativa lui începe să dea roade, vom auzi de el în istoria obosită a României cu referința ‘autostrăzile lui Mandachi’ sau ‘Protestul Mandachi’.

Nu trebuie să-l cunoști ca să înțelegi că el deja și-a săpat calea în istorie cu primul metru de autostradă făcută la el pe tarla, din banii lui personali. Inima lui de antreprenor trece prin ce a trecut și a mea odată, nu mai e fericită doar cu făcutul banilor și susținerea țării prin taxe și impozite și crearea de locuri de muncă. Își revendică trecerea la alt nivel. Că e conștient sau nu, e irelevant, se întâmplă deja. Astfel de revendicări ale inimii au făcut mulți antreprenori să devină politicieni, antreprenori sociali, activiști sau să schimbe lumea prin tot felul de acțiuni, proiecte și decizii. 

Cu saltul antreprenorului Mandachi pe radarul publicului larg, ca o scobitoare în ochii guvernanților de doi lei din țara noastră, ai ocazia să vezi Live cum operează un sistem cretin împânzit de politicieni tâmpiți și jurnaliști malformați doar la apariția unui singur om care vrea să transmită un mesaj. Unul cât se poate de legitim și necesar.

Suntem în faliment și criză veșnică, ne trebuie autostrăzi ca să deblocăm afacerile și să atragem noi afaceri, poate și să mai aducem înapoi din românii din Diaspora și din micii antreprenori aflați în plin exod de 5 ani deja. Doar prin raportările mele din teren, din Tenerife, au emigrat din țară zeci de familii de antreprenori români în ultimii 5 ani. Mi-au scris, am vorbit, au plecat. Ultimii de care știu au plecat săptămâna trecută. Acum raportez din Insulele Capului Verde, poate nu mai pleacă din cei rămași, dar banii lor sigur pleacă ca să facă alți bani, bani pe care aici nu au cum să-i facă pe căi firești și ceva mai line.

Să vrei ceva, orice, cu atât mai mult autostrăzi, cu voce tare în România, e o treabă periculoasă.

Să vrei ceva, orice, cu atât mai mult autostrăzi, cu voce tare în România, e o treabă periculoasă. Pentru că aici nu e vorba de autostrăzi, aici e vorba de afaceri cu betonul, de betoane care nu respectă rețetele pentru profitul producătorilor, betoane care intră în autostrăzi, blocuri de locuințe și clădiri de referință din marile orașe, e vorba de o ecuație mult mai complicată care stă între autostrăzile noastre care nu există și fondurile UE care există și pe care nu le accesează nimeni. Aici e vorba de o magnitudine a corupției pe care nu știu dacă o putem cuprinde.

Când vrei autostrăzi și te pui pe ațâțat corul colectiv, nu faci un statement și atât. Sperii un cuib de ploșnițe corupte, iar ploșnițele panicate o iau razna și devin extremiste. 

Când vrei să dai bobârnace unui sistem populat cu păduchi virulenți, viața ta va deveni brusc foarte complicată, pentru că oricât de puternic și curat ai fi, când atingi păduchernița, sar și în capul tău. Sunt prea mulți. Sar dintr-un cap în altul și se multiplică între două clipiri cât vezi cu ochii. Iar în scalpuri care stau pe umeri mai puternici, uneori sar mulți deodată.

Omul ăsta e un om din generația și tribul meu, unul mai bine înșurubat în piață, poate și mai patriot. Acum, patrioată am fost și eu până la 30 de ani, după puterile și premisele mele, am lăsat în urma mea jurisprudență, suficientă cât alții care vin din urmă să aibă de ce să se agațe când vor fi la rândul lor atacați de hoarde de păduchi, cum am fost eu, fără să fac nici pe departe genul de acțiune publică pornită de Mandachi.

Eu doar m-am apărat. Întâmplător, pe un flanc complementar cu autostrăzile, în departamentul betonului, materia primă din orice drum și clădire. Dacă Mandachi vrea autostrăzi pentru Moldova, și implicit pentru România, eu am vrut ca betonul turnat în ele să fie de calitatea facturată și plătită, nu ciorbă ca să ne îngroape la prima adiere de vânt și să ne fure mai departe pe fir politicienii si prietenii lor, milionarii de carton, pe partea de mentenanță. Ce autostradă e aia făcută la cel mai mare preț din lume, dar care se strică în fiecare lună și trebuie cârpită de firma lui Păcală, neam sau interpus al politicianului Tândală, pe banii mei și ai tăi?  

De ce să-mi fie frică să trec pe lângă Arcul de Triumf, doar pentru că firma care a consolidat monumentul are în grup firma producătoare de beton cu care eu am câștigat procesul pentru calitatea betonului? Deci de ce să-mi fie frică că o să-mi cadă în mod ironic Arcul de Triumf în cap sau pe capotă într-o zi când voi trece pe acolo, știind că ăștia nu respectă rețetele și nu pun ce beton trebuie în clădiri, ci apă de ploaie? Și că pe radarului oricărui procuror normal la cap ar trebui să apară astfel de spețe câștigate în civil, să se autosesizeze și să investigheze, și totuși nu mișcă nimeni nimic? Că poate omul care s-a luptat ca să aibă ce să apară pe radar e în genunchi și nu mai poate mai mult. Unde naiba și când intervine și sistemul? 

The Romanian Dream.

Dacă te-ai săturat de viață, dar ți-e frică să te sinucizi, fie și asistat, vino în România. Aici vei îmbătrâni în ritm accelerat și vei muri în moduri cât se poate de hilare și surprinzătoare. Moartea ta nu va mai fi o tragedie, ci o parodie. Se va râde mult la moartea ta, fără să vrem vom râde. 

Am câștigat procesul cu producătorul de beton, însă m-a costat tot treaba asta. Tot absolut. Zece ani din viață, hiper stres și uzură nervoasă, nesomn la infinit, pierderi materiale pe toate flancurile până la faliment, operații chirugicale să scot tot felul de nebuneli care crescuseră în mine de la atâta negativitate, frustrare și suprasolicitare, treburi plătite cu bani americani făcuți din premii pe soluții la problemele companiilor și guvernului lor, emigrare. Am supraviețuit. Nu stiu cum, dar am supraviețuit, iar freza încă rezistă.

Rămasă fără afacerea de care toată viața mea depindea, a trebuit să intru în competiții globale cu oameni din toate colțurile lumii care au avut parte de educație mult mai scumpă și mai bună ca a mea, care au avut susținere și zeci și sute de mii de dolari ca să-și facă doctorate și MBA-uri fără să-și facă griji că n-au ce să mănânce, sau că n-au acoperis deasupra capului. Și a trebuit să fiu mai bună decât ei. În fiecare concurs a trebuit să fiu prima ca să pot câștiga cu soluții mai inteligente decât ale lor și să pot merge mai departe cu banii încasați pe ele. Competiții nu cu zece, douăzeci de astfel de oameni, ci cu sute și mii deodată. A trebuit să îmi petrec fiecare zi întrebându-mă: Dacă mâine n-o să mai fiu prima, cum voi supraviețui? Dacă îmi seacă ideile în cap? Dacă închid americanii țeava? A trebuit să calculez în câte competiții trebuie să intru și câte zeci de soluții trebuie să dezvolt, astfel încât să reușesc performanța unei rate de succes de 10%, să fiu constant în Top 10%, iar fluxul de numerar să-mi poată fi util, încasările venind la câteva luni, dacă câștigam. A trebuit ca 10 ani să mă setez să las toți banii câștigați să-mi treacă prin fața ochilor, ca să sting datorii interminabile. 

Asta e tot ce m-a separat de cei înnebuniți și bolnavi ireversibil, dar și ce m-a transformat în altcineva mult mai bine pregătit și echipat în lupta cu întunericul și cretinii, ajungând azi să fac business & executive coaching fără bani pentru cei tineri și mai mici, doar așa, pentru că pot, pentru că îmi permit mental și emoțional, să-i ajut să mai înfrângă din greutăți, să mai recupereze din prejudicii, să obțină mai mult în negocieri cu alții mai mari și intimidanți ca ei, să ajungă unde vor sau măcar mai aproape. Pentru că nu trebuie musai să trecem toți prin aceleași iaduri. Un antreprenor mic dacă pică, un singur om dacă pică, odată cu el pică zeci. Unda născută din căderea lui se duce ca un virus în economie și societate, se face o altă gaură neagră. Lucrez și cu un profiler, om antrenat cu alte specii de lighioane, ca să amplificăm gradul de precizie. Să oferim ceva lumii, ceva de care noi am fi avut nevoie și care n-a existat sau era mult prea prohibitiv ca preț sau acces ca să ne permitem.

A trebuit să devenim noi oamenii care n-au existat să ne stea alături și să ne ghideze în hățișul junglei, un hățiș unde există multe lighioane nemântuibile și unde trebuie să poți să vezi ca laserul prin întuneric, haos și confuzie, dincolo de aparențe și în nevăzut, până adânc în rădăcini, și să ai sânge și nerv să tai cu maceta când e cazul, în moduri și cu măsuri în care să nu faci nedreptate sau să deranjezi ordinea lucrurilor.

Fiecare e activist în felul lui, fiecare se pune în serviciul vieții cu ce are la îndemână, de unde este.

Mă întreb, însă, dacă n-aș fi supraviețuit acestui atac dement? Dacă nu îl aveam pe Dumnezeu alături? Dacă nu mă ducea capul să fac strategii și planuri operaționale briliante cu care să-i pot înfrânge cu armele lor pe idioții ăștia de mii de ori mai mari ca mine, eu nemaiavand nimic în afară de mintea din capul meu și de un soi de integritate care mi-a atras pe traseu ajutoare de nădejde? O minte de care nu s-a ocupat nimeni, niciodată. Cât m-aș fi putut baza pe ea și până unde?

În cazul meu a fost un atac doar de la un grup mai mic de păduchi. Păduchi mai mari și mai mici care s-au sinucis, au murit sau au ajuns la pârnaie în cele din urmă, tot pe sabia lor, că n-ai cum să ajungi în altă parte fiind atât de cretin, de inconștient și iresponsabil. RIP.

Dar dacă nu supraviețuiam? Unde eram azi, când încă n-am ajuns la 40? După toate statisticile și calculatoarele de probabilități, toate șansele îmi stăteau împotrivă. Toate. Cum să te lupți, nu ca să supraviețuiești, ci ca să-l înfrângi pe unul care are tot când tu n-ai nimic? Ca să-ți recuperezi banii, nu ca să-l omori sau să-l scoți din piață. Deci o miză măruntă în ecuația mare a vieții, însă o mare ecuație. 

Iar apoi, poate nu îți dai seama. Dar când ești în sânge și în lupte cu oameni de care oamenii se tem, lumea nu se înghesuie să te susțină. Nu vrea nici un om să se pună în pericolul de a cădea/clătina odată cu tine sau de a se lega la cap cu probleme care nu sunt azi ale lui. În luptele astea ești singur, frate. Doar dacă ai noroc de o familie de aur ca a mea, care să te susțină moral și cu tot ce poate, suporți mai bine temperaturile focului de pe astfel de drumuri, ai o șansă mai bună la supraviețuire.

Dar dacă mă aruncam ca Mandachi în public, cu problema mea de interes public din toate punctele de vedere? De unde mă puteam eu lupta cu ce tsunami s-ar fi pornit împotriva mea?

Firește, e o altă speță, eu nu puteam veni public în lipsa unei hotărâri judecătorești și să pornesc o acțiune publică. Iar când am avut acea hotărâre judecătorească după 7 ani în urma căreia nici pe mine întreagă nu mă mai aveam, de unde să iau eu resurse și să mai am nervi și pentru activism social? De supraviețuirea și continuitatea mea cine s-ar fi ocupat? 

Mi-am tras linia și făcusem destule pentru societate, utile și concrete, creasem jurisprudență. Reacționasem. Îmi exercitasem funcția și rolul. În primul rând pentru mine. La asta s-a terminat acțiunea mea publică ca antreprenor si conducator de oameni. Și la faptul ca din taxele mele plătite la profituri obținute din munca mea și din locurile de muncă pe care le-am creat, Dumnezeu știe câți oameni au mai putut supraviețui o vreme, au mai încasat ajutoare sociale și au azi unde să-și arunce gunoiul. Am și dizlocat oameni de la locul lor și le-am dat viețile peste cap, dar pentru asta am plătit cu vârf și îndesat și mi-am corectat toate erorile pe care le-am putut conștientiza.  

Poveștile noastre sunt tot ce ne putem oferi ca să putem continua, fiecare pe drumul lui

Cum și cu ce să mă lupt cu sistemul dacă aleg să reacționez? Întrebarea asta și-o pune orice mic și mediu antreprenor care nu a ajuns încă să treacă de granițele de care eu am trecut, iar mai apoi orice om, angajat la stat sau la privat. Le e frică oamenilor să nu-și piardă pâinea. Au copii acasă, au responsabilități, au credite, nu au resurse materiale pentru a reacționa, iar de la atâta muncă încontinuu nu mai au nici resurse emoționale și mentale.

Degeaba sunt acuzați la TV și pe net că nu ies în stradă în număr suficient sau că nu reacționează până la capăt în diverse probleme pe care le au cu sistemul, frica lor e legitimă. Ezitarea lor e legitimă, iar în ei sapă adânci frustrări.

Pentru oamenii ăștia politicienii trebuie să se lupte, antreprenorii sunt obișnuiți cu greul și se mai descurcă. Dar când politicienii devin oponenții noștri, pentru restul oamenilor, neobișnuiți cu sabia și neplămădiți în foc, cine luptă? Dacă nu ies antreprenorii în față și nu reacționează în instanțele de judecată la fiecare derapaj de sistem sau om, cine mai există ca să poată reacționa și îndrepta sistemul? Câteva ONG-uri nu pot face față singure acestei mașinării demente, condusă de oameni descentrați și neterminați.  

Pentru toți cei rămăși fără vlagă și voce, eu și alți antreprenori mai mari sau mai mici, reveniți sau nu la viața antreprenorială, care au trecut prin lucruri grele și le-au supraviețuit, care încă mai pot, trebuie să-și treacă povestea în revistă ori de câte ori au ocazia, pentru că mulți dintre toți oamenii ăștia nu vorbesc, cu atât mai puțin dacă sunt și antreprenori sau factori decizionali. Țin în ei, s-au obișnuit să fie ei pilonii, să fie ei aia puternici, să fie ei cei care nu-și permit luxul să se plângă de greu, pentru că oamenii lor nu au nevoie de lideri obosiți și speriați, de oameni vulnerabili cum tot ne strigă în față terapeuții că e bine să fim, au nevoie de supereroi, iar supereroii nu crâcnesc, n-au frici și îndoieli, indiferent cât de adânci le sunt rănile și cât de mari le sunt fricile. Dar și pentru că după noi vin în fiecare zi alții și trebuie să fim mereu vizibili pentru ei.

Poveștile noastre ne ajută unii pe alții, nu altceva. Ele ne însuflețesc și ne dau putere să continuăm, mai ales când nu mai putem. Iar pe drumul antreprenoriatului și al vieții de unul singur în lume și pe cont propriu, în fiecare zi nu mai putem.

Dar nu e suficient că antreprenorii crează locuri de muncă și că plătesc taxe și impozite cu duiumul? De ce trebuie să mai devină și activiști? Când să mai aibă timp și pentru activism?

A meritat pentru mine lupta? La nivelul vieții mele personale, nu, bineînțeles. Calitatea vieții mele a scăzut abrupt pentru ani în șir. Am trăit sub orice nivel. Ca lider, oricât de mic ai fi, viața ta personală e ultima despre care e vorba în propoziție. Nici nu consider că am avut de ales. Dar într-o ecuație mai largă cu siguranță da, a meritat. Am scos din joc sau am fisurat câțiva netrebnici, fără să încalc legea, morala și etica de afaceri, iar eu am devenit exponențial mai bună.

Pentru că așa se întâmplă când ataci pe unul care nu mai are ce să piardă în loc să rezolvi problema. Riști să reacționeze și să îți distrugă tot imperiul. Și nici măcar tu nu creezi căderea oponentului, ci dușmanii lui care îi sunt pe măsură, acțiunile tale doar atrag atenția asupra vulnerabilităților. Pentru că fiecare om și afacere are o hoardă de dușmani și de oponenți care d-abia așteaptă să prindă liderul fragil, ca să pornească la luptă împotriva lui sau să-i ia locul în piață, la partid sau la conducerea țării. Iar cine știe cum funcționează viața, piața și sistemele nevăzute din spatele lor, știe și că dușmanii și oponenții sunt cu ochii pe tine mai rău decât sunt cu ochii pe neveste și amante, prieteni și alte probleme. Lumea cioclilor și a umbrelor e o lume aparte. Ăsta e mecanismul puterii și al luptei pentru putere, o luptă neobosită și nesfârșită.

Eu și alții ca mine care au supraviețuit n-am fost studii de caz la vedere, însă unul ca Mandachi este sau poate deveni peste noapte. Iar dacă în balanța lucrurilor, inițiativa lui va începe să dea cu minus, trebuie susținut. 

Însă știe el oare și orice antreprenor care intră în zona de activism, că dacă face muguri pe drumul ăsta îl vor înconjura lighioanele și îi vor sări păduchi în cap de unde nici nu se așteaptă? Că nu va mai dormi, că afacerile i se vor clătina, că viața lui își va schimba brusc calitatea de la una relativ bună, la una soră cu coșmarul? Și multe altele cu care de-abia acum se va confrunta pentru prima oară în viață?

E mai ușor să faci activism când ești sărac și n-ai nimic de pierdut. Însă când nu ești, lucrurile stau altfel. Mizele sunt cu totul altele. Depind oameni de tine. 

Eu atât spun. Oricui vrea să își urmeze inima și crezurile, iar pentru asta uneori va intra în lupte și încercări neașteptat de grele din alegeri aparent mici, nevinovate și controlabile. Oricât de grea și de sângeroasă devine o călătorie, de tine să nu te îndoiești. Ești aici din propria alegere, doar în asumarea până la capăt îți stă puterea, inclusiv atunci când nu mai ai nimic în afară de tine, mai ales atunci.  

Doar oamenii cu material de lideri supraviețuiesc drumurilor prin foc și trebuie să știi că dacă firma/organizația ta va avea probleme, nu va avea niciodată probleme pe măsura ei, ci pe măsura ta.

Tinerilor antreprenori le zic așa: ignorați motivatorii care vă spun să vă urmati visele, fără să vă spună si partea urâtă a poveștii, fie pentru că știu că dacă o spun nu (se) mai vând, fie pentru că habar n-au despre ce vorbesc. Învățați-vă să scormoniți după adevăr și să puneți întrebări incomode. Nu vă urmați visele! Nu ascultați sfatul ăsta smintitor. Nu dacă nu sunteți dispuși să plătiți prețul. Iar adevăratul preț al împlinirii viselor nu e niciodată la vedere. Vă veți frânge gâtul pe drumul ăsta.

Împlinirea unui vis e o alegere epică care te aruncă pe un drum de unde nu mai poți da Undo. Trebuie să fii peste măsură de determinat să pornești pe calea asta. Trebuie să fii și pregătit psihic, emoțional și spiritual. Îți trebuie un fel de tărie interioară pe care nu oricine o are. O tărie cu care nu cred că te naști, ci pe care ți-o formezi luându-ți inima în dinți și făcând alegeri grele atunci când ele trebuie făcute. Alegeri care deseori nu știi ce urmează să-ți aducă. 

Găsiți alte căi mai blânde să fiți ok. Standardele nu sunt atât de rele dacă îți asumi rămânerea pe acest drum. Îți oferă o viață mai aproape de normalitate. Uneori, chiar o viață.

Drumul către un vis împlinit trece întotdeauna printr-un coșmar și niciodată nu e orice coșmar, ci cel mai mare coșmar pe care l-ai avut vreodată. Cu cât e visul mai îndrăzneț, cu atât provocările și coșmarul sunt mai mari. Pe calea împlinirii viselor, mai înainte de visul frumos, coșmarul este primul care devine realitate. Dacă îi supraviețuiești, poate…poate, fără nici o garanție, asta ca să-ți fie clar, se împlinește și visul. Însă efortul e titanic, neîncetat, nu ai odihnă, deseori nici viață.

Dacă totuși insiști să apuci drumul ăsta, începe cu vise mai mici, mai realiste, mai îndeplinibile. Ca să te înveți cu mecanismul transformării viselor în realitate într-un mod mai puțin violent și traumatizant.

*

Între timp, hai să vedem dacă aderând la Protestul Mandachi și lăsându-ne deoparte activitățile timp de 15 minute, pe 15 Martie 2019 la orele 15.00, reușim să mai dăm cu gaz peste păduchii din capul guvernantului și să-l facem să pună osul la munca pentru care a fost deja plătit în avans, an de an, timp de 30 de ani de la Revoluție încoace.

Altfel, eu una, aș avea nevoie să aud mai multe povești autentice din rândul antreprenorilor români, mai ales din capitolele emigrare, luptele cu sistemul sau cu milionari de carton, nu doar partea care cred ei că dă bine la marketing sau PR. Să creăm ceva util unii pentru ceilalți și pentru generațiile următoare, o primă arhivă de studii de caz pe zona de leadership și cultură antreprenorială în țară și în străinătate, după 30 de ani de la Revoluție.

Or fi în țara asta 1000 de antreprenori pur sânge cu minim 15 ani vechime și trecuți prin toate ciclurile unei afaceri și printr-o diversitate de rotițe ale sistemului? 

Reclame

1 comentariu

Scrie un comentariu

Leave a reply or two. Or your testimonials if you ever worked or interacted with me.

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.