Cel mai greu ne este când trebuie să alegem între realitate și autenticitate atunci când o relaţie deviază de la proiecții și aşteptări.

Cel mai greu ne este când trebuie să alegem între realitate și autenticitate atunci când nu le putem alinia, atunci când o relaţie deviază de la proiecții și aşteptări.

adevar-autenticitate-proiectii-asteptariAm avut nişte discuții zilele astea cu doi oameni care sunt în relații cu dependenți funcționali (încă), fiecare de altceva. Nu mai suportă şi vor să se rupă, iar şi-au făcut bagajele şi sunt cu nervii la pământ de câte ori au jucat scena asta. Şi totuşi, ceva încă îi mai ține. Ce? De data asta, ce mai e?

Stăteam şi ascultam cum povesteau şi mă întrebam pe fundal „De ce naiba s-a întors Susanna Kaysen în lume?”, întorcându-mă în pielea mea din anul 1999, în Cinema Cotroceni unde m-am dus să văd Girl Interrupted.

Atunci n-am putut empatiza cu Susanna, m-am simțit frustrată de întoarcerea ei în lume, eu aș fi rămas în spitalul de nebuni. Aveam nevoie să pot intra în film și să rămân acolo. Empatizam cu Lisa Rowe. She was so perfectly broken and so fucking furious on everyone who was not truthful. În același an empatizam perfect și cu Tyler Durden, alter ego-ul naratorului din celălalt film, Fight Club, și înțelegeam cu maxim de fidelitate prin ce trece și de ce vrea să arunce toată lumea în aer.

But this was in 1999 when everything went wrong. In my world, predators attacked me at every corner in all possible ways, everyone else was murdered, commited suicide, got crazy, mutilated in accidents with nutters or raped. Nobody survived 1999. By the end of it, we were all fucking dead.

La rândul meu trec printr-un proces de clătire a propriei mele autenticități. Am văzut de curând un film care mi-a fost trigger și care mi-a readus în prezent anul meu 1999, izbindu-mă cu un PTSD care m-a pus bine la încercare și cu mirarea: Cum naiba am supraviețuit lumii de zombie în care am trăit până la 20 de ani și mai apoi episoadelor de după? Cum am reușit să găsesc o frântură de răspuns la întrebarea: ce aș mai putea deveni după toate astea? Jesus Christ! Where am I coming from and how come I am still standing?

Așa că oamenii ăștia cu vechile lor probleme nedeslușite m-au prins cu bisturiul la vedere.

Mi-am dat seama că partenerii din speța asta sunt mai dependenți decât dependenții lor. Și poate așa suntem toți până într-un punct. Până în punctul în care ne dăm seama că nu mai putem trăi nicio secundă în plus închizând ochii la niciun centimetru din ființa noastră.

Sunt dependenți de o realitate care nu există, dar pe care dependenții lor ştiu să o întrețină foarte bine din cuvinte şi acțiuni în zone gri. Dependenții lor sunt adicția lor.

Când nu suntem încă suficient de bine conectați la identitatea și autenticitatea noastră, când nu ne suntem încă suficient de fideli, suntem atât de ușor de (auto)amăgit. Adevărul trebuie să ți-l dorești ca pe aer, dacă e să ai o dependență, aia să fie de adevăr, altfel s-ar putea să mori strivit sub greutatea lui. 

Fără ‘dependenții’ noștri ar trebui să ne confruntăm cu zone din autenticitatea noastră la care am tot închis ochii. Poate chiar o viață. Zone pe care credeam că le-am clarificat atunci când am pretins că ne-am mărturisit adevărurile, printre care și Te iubesc.

Poate. Dar ce ne facem când adevărurile noastre mărturisite nasc o altă realitate decât cea pe care ne-am promis-o? Una insuportabilă și care ne împinge pe tot felul de extreme și la tot felul de compromisuri care doar ne îndepartează de noi și de ceea ce ne dorim? Ce ne facem când realitatea noastră împreună nu e suficient de puternică ca să ne țină și drumurile  și alegerile personale împreună? Ce fel de adevăruri sunt acelea? Ce fel de Te iubesc e acela? Și ce compromis poate funcționa dacă-l construiești pe o autenticitate știrbită de bucăți de adevăr? Cât de departe ai putea ajunge pe ruta asta? 

Ce ne facem când ne trezim că trebuie să alegem între realitate și autenticitate? Între realitatea unei relații/situații pentru care we never signed up for și autenticitatea noastră?

Truth, such a nasty business.

Întrebarea nu este dacă să termin sau nu o relație în care am ajuns la alte rezultate decat cele pe care ni le-am promis și proiectat, ci dacă punând tot adevărul pe masă, o vreau așa cum este și nu cum credeam sau speram eu că va fi dacă…dacă…și dacă. N-am agreat niciodată un astfel de rezultat, o astfel de stare a lucrurilor, dar iată că acum trebuie să negociez cu mine și cu acest partener terminarea, continuarea sau transformarea relației. Ce vreau/vrei/vrem, de fapt? 

De-abia când încep sa operez cu autenticitatea mea, când îmi accept propria realitate și condiție, pot accepta realitatea, inclusiv a celuilalt, și îmi pot alege conștient poziția față de ea. Realitatea celuilalt nu e ce spune, ci ce face și cum face. Realitatea celuilalt nu sunt aspirațiile și ambițiile lui, ci putințele și manifestările lui. Algoritmul lui de funcționare zi de zi, ce alege să manifeste zilnic, ce e, nu ce nu e. Cuvintele sunt aspirații, texte, șlagăre, sunt altceva, de cele mai multe ori perdele de fum, nu ele generează realitatea pe care eu trebuie să o suport zilnic și în care se presupune că trebuie să fiu bine și fericit/ă. Același principiu se aplica și invers. Și tu trebuie să fii și să poți tot ceea ce pretinzi de la celălalt. Ești?

Din motivul ăsta cele mai robuste și frumoase relații sunt cele în care oamenii își arată ce simt prin acțiuni și nu acelea unde oamenii înlocuiesc acțiunile sau lipsa simțirii cu explicații și scuze îmbrăcate în cuvinte bine articulate și metaforizate. Iar treaba asta e valabilă pentru orice fel de relații. 

(Îmi) pun întrebări ascuțite, chiar zdrobitoare de metafore uneori, în astfel de situații, dar când ai decis că nu mai vrei să pierzi nicio secundă din viața ta ireversibilă, te ajuți de orice te poate scoate mai repede din dilemele și relațiile care te țin prizonier. 

Dacă acum dependentul tău (fie el/ea şi de o idee fixă sau de o iluzie), omul cu care spui că nu mai poți trăi, îți pune 1 milion de Euro în brațe câştigaţi din dependența lui sau din noroc chior la loterie, tu vei pleca, da? Adică problema ta rămâne în continuare că omul e addict, right? Că în momentele când îşi manifestă aceasta ‘pasiune’ / ‘hobby’ (ok, slăbiciune îngrozitoare care te scoate din minți) tu nu mai eşti figura centrală în viața lui şi te simți cam naşpa din cauza asta, başca că ar şi putea muri ceva mai repede decât tine şi tu ce te-ai face, right? 

Pentru că dacă nu e aşa, adevărul e că nu-ți pasă că e dependent, insuficient de puternic pentru tine sau de bine aliniat la planurile tale câtă vreme e funcțional, iar siguranța și confortul tău nu sunt amenințate sau clătinate, câtă vreme nu trebuie să te oprești din drumul tău sau să faci eforturi suplimentare ca să deal with this shit.

Problema ta, de fapt, e că omul ăla cheltuie nişte bani cu treaba asta din bugetul viselor voastre sau că pierde în loc să câştige cu ‘hobby-ul’ lui sau că te încetinește sau merge în paralel cu tine, iar ca să nu aibă scandal acasă pentru că știe că problema ta e dependența/neputința lui, doar aşa i-ai zis, te şi minte sau amăgește, te duce cu zăhărelul, o altă chestie care te scoate din sărite, pentru că tu nu suporți minciuna, right? 

Acum înlocuiește dependent cu orice altceva nu-ți convine la celălalt și în relație: celălalt a devenit ‘dependent’ de faptul că nu mai are chef să se culce cu tine, de mâncare, de sală, de alergat zeci de mii de km pentru tot felul de cauze, de orice îl ține departe de tine și de viața pe care o proiectați în primele 3-6 luni de relație, de orice vlăguiește bugetul casei sau este o vulnerabilitate pentru siguranța și stabilitatea casei, de faptul că e dependent de scris, dar nu câștigă un cent din treaba asta, dar nici altceva nu vrea să facă etc. Fill in the blanks. Be brave.

Întrebarea nici măcar nu este dacă îl iubești sau nu pe acest om, ci dacă acceptându-i realitatea, vrei sau nu un drum cu el și în ce condiții. Dacă este o investiție bună/optimă pentru împlinirea viziunii tale de viață. În relația asta investești timpul tău ireversibil, emoții,  vitalitate, resurse, ba uneori îți schimbi întreg destinul. Te poate duce ea unde vrei? Până la urmă ce iubești de fapt dacă nu poți accepta realitatea? 

Până să ajungem să putem vorbi despre iubire în relații e cale lungă. E mult mai onest să vorbim despre statut social, stabilitate, siguranță și putere. Astea sunt mizele noastre pe aici și ele stau la baza alegerilor noastre într-o majoritate zdrobitoare de cazuri. Adică să fim un pic mai autentici și să lăsăm șlagărele.

Iubirea implică un tip de curaj pe care atât de puțini oameni îl au încât nici măcar nu putem spera. Incidența ca ea să se întâmple e atât de mică, încât nu ne putem construi viețile pe o astfel de așteptare, pentru simplul fapt că foarte puțini oameni se supun procesului de autentificare. E mult prea neplăcut, ba uneori al dracului de dureros și înfricoșător. Iar probabilitatea ca doi din specia asta să se întâlnească și să aibă și chimie e atât de mică, încât îți trebuie un microscop de ultimă generație ca să o poți vedea. 

Ce să zic? Multe dileme se rezolvă cu viteza luminii dacă laşi deoparte teoria şi reduci totul la chestii practice. Mie banii îmi par cei mai eficienți. Cumpăr constant timp și adevăr cu bani. Banii, acele ființe vii născătoare de mari adevăruri, unele perfect nedigerabile.

***

Tell me darling, how much is a life with you and where does it take me?

Reclame

Leave a reply or two. Or your testimonials if you ever worked or interacted with me.

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.