Când n-am mai putut vedea nimic, mi-am lăsat rugăciunile sub niște pietre.

Când n-am mai putut vedea nimic, mi-am lăsat rugăciunile sub niște pietre. 

Uităm cele mai multe lucruri pe care (ni) le spunem, facem și atingem. Pe unele nici nu le conștientizăm, iar altele cărora nu le dădeam nicio importanță ne revin în gânduri după o sumedenie de ani, devenind brusc esențiale.

Uneori facem lucruri atât de copilărești, dar totuși atât de frumoase, încât stai să te întrebi: de ce n-am rămas acolo, în momentul ăla? Ce fel de neliniște am în mine încât să pot lăsa în urmă ceva atât de frumos, ba chiar să pot uita pentru atât de mulți ani la rând? La ce mi-a folosit o astfel de uitare?

Ce nume poartă astfel de neliniști care ne fac să lăsăm în urmă până la uitare începuturi de mari iubiri, oameni, momente și locuri care odată, cândva, ne-au fost ca cerul cel mai albastru de pe pământ, iar uneori chiar adăpost? De ce nu le purtăm în noi în fiecare secundă?

Nu știu cât am reușit să mă vindec de brutalitățile din viața mea care mi-au ocupat aproape toată existența, dar la un moment dat mi s-a însămânțat în cap teoria că dacă creez mai multe amintiri frumoase decât tot ceea ce știu, într-o zi o să-mi activez capacitatea de a fi bine și fericită, oricum ar fi viața. O să vindec rănile, una câte una, cu fiecare amintire frumoasă în parte.  Ale mele în primul rând și poate, cine știe, și ale celuilalt protagonist din acel episod de viață. Măcar unele sau măcar un pic. Și mai apoi fiecare amintire frumoasă va deveni pod între părțile excluse din mine prin traume, prin ele mă voi aduce acasă.

Păcat că nu mi-a venit din prima această idee, aș fi putut evita unele amintiri mai puțin plăcute în cartea vieții unor oameni unde eu am fost antagonistul.

Ieri mi-am adus aminte că pe lumea asta există două pietre sub care stau scrise gânduri și rugăciuni pe care le-am uitat imediat ce le-am scris și le-am lăsat acolo. Nu-mi mai aduc aminte nimic din ce am scris pe bucățile alea de hârtie lăsate sub acele pietre.

O piatră e în Iași, în curtea Bojdeucii lui Creangă, ea păzește o bucată de hârtie inscripționată cu gânduri vechi de 20 de ani deja. O altă piatră e într-o peșteră, Cueva del Santo Hermano Pedro, din insula eternei primăveri, ea păzește rugăciunile mele vechi de peste 6 ani.

Știu că le-am scris cu toată inima, însă mintea mea nu-și mai aduce aminte nici măcar un cuvânt, emoție sau sentiment din clipele când scriam acele lucruri.

pestera-hermano-santo-pedro-tenerife

Aceste două pietre sunt legate între ele de un om în care bate una dintre cele mai frumoase inimi, om a cărui prezență în viața mea, de fiecare dată razantă, m-a plimbat prin inima mea de copil pe care nici nu știam că o am, ajutându-mă să văd prin ochii lui tot ceea nu puteam vedea singură. Un rol pe cât de unic, pe atât de vital, urma să constat alți ani mai târziu.

Prin intermediul acestui om am putut să-mi trăiesc copilăria netrăită la timp și nimic nu mi s-a părut mai frumos ca lucrul ăsta. 

Eu sunt din categoria oamenilor intrați în viață sfâșiați din oficiu, dar rezidiți de Dumnezeu prin intermediul oamenilor, fiecare punându-mi la loc ceva prin ceea ce a ales să-mi ofere mie, în mod particular.

Sunt o ființă cârpită de anumiți oameni, iar faptul că pot funcționa și că nu m-am pierdut până acum mi se pare cel mai fascinant și mai frumos lucru pe care îl are viața de oferit și de care oamenii sunt în stare unii pentru ceilalți.

Într-o zi mi-ar plăcea să îi fac pe toți oamenii ăștia să se întâlnească și să se cunoască între ei, să mă arăt lor în forma mea devenită și să îi fac mândri de ei și de mine. Pentru că, deși sunt complet diferiți unii de ceilalți, mă au în comun.

Nu știu dacă am devenit și nici cât ar mai fi de devenit până să încep să cresc, dar faptul că am putut ajunge până la ziua de azi în stare de integritate fizică, psihică și emoțională se datorează unei lucrări a lui Dumnezeu pe care nu o pot pătrunde.

De câte ori mă uit în urmă rămân șocată că am supraviețuit. Faptul că am putut să străbat 40 de ani prin ce mi-a picat la sorți ca viață e cea mai mare realizare a mea.

Poate supraviețuirea mea e răspunsul lui Dumnezeu la cuvintele care mi-au rămas sub acele pietre aflate la mii de kilometri, mări și țări una de cealaltă, chiar dacă în puține zile îi înțeleg sensul și rostul. Îmi place să cred lucrul ăsta, acum că mi-am adus aminte de ele. Nu știu câți oameni din cei întâlniți s-au rugat vreodată pentru mine, cum nu știu nici eu dacă am apucat să mă rog pentru toți. Așa că prinde mai natural scenariul cu pietrele mele.

În viața mea s-au împlinit doar rugăciunile uitate. Uitate de minte.

Oare ce am scris pe capetele alea de hârtie?

Îmi aduc aminte doar că în Cueva San Pedro era plin ochi de obiecte religioase pe care oamenii simțeau să le aducă în dar acolo, ca un fel de plată sau răsplată pentru rugăciunile pe care le lăsau sfantului în peșteră pe bucăți de hârtie strecurate prin toate crăpăturile posibile. Eu nu venisem cu nimic în dar pentru că nu știam că o să ajung acolo și nici rosturile nu le știam. N-am avut nimic de dat, doar de cerut, iar omul care mi-a arătat ce înseamnă copilăria a și furat un șirag de metanii ca să mi-l facă cadou mai apoi, ca surpriză, deși nu-mi împărtășea credința, ba în unele zile chiar se amuza pe seama mea. Bucuria mi-a fost atât de mare, încât furtul nu m-a deranjat deloc. Am șiragul până în ziua de azi. M-am agățat mult de el. Într-o zi o să mă întorc la cueva ca să-l pun la loc.

Leave a reply or two. Or your testimonials if you ever worked or interacted with me.

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.