Falimentul vine cu un buchet de traume vechi și noi, iar de acolo doar numele te mai salvează.

viata-dupa-faliment
viata dupa faliment

Falimentul este o criză lungă, tulburătoare și dureroasă, puțin înțeleasă de vindecători, prieteni și familie, pentru că oamenii din această zonă a vieții rar mai reușesc să iasă din situația asta și să reintre în joc, în lume și în viață. Falimentul te duce într-un tărâm al sărăciei în toate formele ei, în sărăcie de atenție, milă, grijă și iubire, în sărăcie de sănătate mentală și fizică, în sărăcie materială și emoțională, în sărăcie de posibilități si oportunități, în întuneric.

E mult mai ajutat și iubit săracul din oficiu decât săracul ajuns astfel. Săracul devenit întotdeauna își merită soarta, una croită cu mâinile lui, în ochii lumii, pe când săracul născut a fost lovit de soartă. Neajutoratul și beneficiarul milei și al iubirii oamenilor sunt săracii din oficiu, nu săracii deveniți. Deveniții au resurse interioare, minte, potențial, educație. Născuții n-au nimic.

Falimentul te aruncă într-o zonă subterană si foarte virulentă a vieții.

Falimentul te aruncă într-o zonă subterană si foarte virulentă a vieții. Acolo m-am întâlnit și cu milionari din tot felul de țări care făcuseră lucruri extraodinare, dar și cu oameni care făcuseră mai puțini bani si lucruri ca mine. Indiferent de la ce înălțime a muntelui am picat, ne-am aruncat sau am fost împinși, toți am alunecat pe aceeași pâlnie și am ajuns în același loc. Într-un loc în care curcubeul avea doar umbre și unde toți oamenii deveniseră cuvinte. Toți aveam aceeași față și de departe n-ai fi făcut nicio diferență între noi.

Oamenii care nu și-au imaginat niciodată că ar putea rămâne cel puțin o dată în viață în mijlocul străzii și fără niciun resort, antreprenorii și proprietarii de afaceri mici trecuți prin focuri mai mari decât ei nu vorbesc despre faliment și despre modul debilitant în care acesta îi afectează mental, fizic și emoțional, pentru că în societatea noastră falimentul este perceput ca un eșec monumental, iar lumea nu se grăbește să lucreze, să înțeleagă și să iubească pierzători și paria. Deși, atunci când reușim, noi suntem cei care creăm locuri de muncă, iar când funcționam eram învingători și totul era bine. 

Paria, da. Pentu că în capul colectiv, falimentul echivalează din oficiu cu un prost management și cu faptul că ai dat o gaură societății. Nu contează realitatea, falimentul e o treabă mult prea tehnică, iar oamenii fără probleme de felul ăsta, asta au auzit că este. Oricât ai explica, asupra ta va plana umbra ratatului și îndoiala, a rebelului care își merită soarta, dar mai ales plictiseala, pentru că dacă ar fi să fim cinstiți, ne interesează doar subiectele familiare, ori un faliment nu e familiar nici măcar pentru tine, astfel că noile tale povești și explicații pentru care nu mai ești cum erai și nu mai poți ce puteai, nu interesează pe nimeni. Cu atât mai puțin ai putea fi ajutat sau inspirat cu vreo soluție de ieșire. Nu e vina oamenilor și a nimănui, așa e viața.

Terapia nu e o opțiune la acest moment, nu musai pentru că nu ți-ai permite-o, dar pentru că țara arde și prioritatea zero este să îți redresezi material și financiar situația, să te stabilizezi și să micșorezi pierderile. Ești în mijlocul unui ocean furios și trebuie să dai din mâini și din picioare, nu te poți opri să tragi pe dreapta ca să te lămurești mai bine ce probleme ai avut prin copilărie, ce modele te-au influențat și, în cele din urmă, de ce ai făcut alegerile pe care le-ai făcut. Sau ca să trăiești sănătos, frumos și echilibrat. Ție îți trebuie soluții practice, tangibile, de rezolvare a problemelor cu care te confrunți. În faza asta mult mai degrabă un business/career coach te poate susține și ghida.

Un om care se confruntă cu falimentul și urmările lui are doar probleme, datorii, depresii, anxietate, burnout și stres. E captiv. Prins în chingi de toate terminațiile nervoase.

 

Un om care se confruntă cu falimentul și urmările lui are doar probleme, datorii, depresii, anxietate, burnout și stres, uneori și dependențe, iar lumea, etern visătoare la fericire și succes, vrea să se mai și distreze și să se bucure de viață, să iasă în weekenduri și să plece în vacanțe. Ceva ce tu nu îți mai permiți nici material, nici emoțional și nici nu-ți vei mai permite pentru o perioadă nedeterminată.

Ești captiv. Ești prizonierul consecințelor (ne)alegerii de a fii pe cont propriu, iar în această rețea de cuști în care ai ajuns, vezi pentru prima oară și cât de scumpă este libertatea de a fi, cât de prohibitivă.

Drumul tău și drumul lumii, inclusiv a celei din care și tu făceai parte odată, se despart aici și acum. După o astfel de răscruce, unii nu-și vor mai dori niciodată acest tip de libertate pentru că viața e extrem de dură pe muchii, alții se vor izola și nu-și vor mai reveni, iar cei mai puțini își vor asuma condiția și vor încerca să o cucerească, majoritatea stingându-se pe drumul încercării și doar câțiva mai reușind să mai ajungă la o oază de lumină. O spun eu, ți-ar spune-o mulți dacă ar vorbi și ți-o spun statisticile.

Dacă aveai un partener de viață până la faliment, îl vei cam privi sărind cu boltă din barca care se scufundă și va trebui să fii în regulă cu treaba asta, ba chiar să-l ajuți cu valiza. Nu e vina lui și nici a ta, temperaturile unui faliment sunt insuportabile, rezistă fiecare cât poate, iar în această poveste, iubirea nu este altceva decât un lux pe care nu ți-l vei permite prea curând, așa că trebuie să te liniștești ca să poți să-ți accepți noua condiție și să vezi cum ieși din rahatul ăsta. 

Ești singur cuc în povestea falimentului, iar dacă nu găsești căi și forța interioară să te fortifici și să-ți revii, în plină cădere fiind, așa vei rămâne până la capătul zilelor. Căzând. Calitatea vieții tale doar se va deteriora, iar în plan relațional, în cel mai fericit caz vei avea câteva aventuri sau vei deveni clientul fidel al escortelor, până când nici pentru lucrurile astea nu vei mai avea vitalitate, resurse și interes.

Un singur faliment, o singură cădere, îți poate fi letal/ă, îți poate ajunge o viață, iar ieșirea de acolo tot atât. Nimeni nu pregătește angajații, antreprenorii și proprietarii de mici afaceri pentru momentul falimentului, cu atât mai puțin pentru crizele de dinainte și de după. 

dupa-faliment

Bineînțeles că sunt falimente mai ușoare și falimente devastatoare, căi clasice de ajungere aici și inerții complicate, atipice și greu de controlat. Nimeni nu pregătește angajații, antreprenorii și proprietarii de mici afaceri pentru momentul falimentului, cu atât mai puțin pentru crizele de dinainte și de după. 

Eu am avut parte de un faliment devastator și de o cale atipică și complicată, atât de ajungere în acest punct, cât și de revenire. O revenire din care de-abia am ajuns înapoi pe muchia lumii, de ani pe marginea prăpastiei, dar asta e un lucru bun pentru că nu mai sunt pe fundul ei.

Mi-a luat 10 ani să ies de acolo, am mers doar prin întuneric și necunoscut și trebuie să-ți spun că doar numele m-a salvat și Dumnezeu. Nici țipenie de om nu era pe acolo.

Tsunamiul a durat vreo 7 ani până s-a închis toată inerția, de la 27 la 35 de ani, iar după el, în mijlocul nimicului prăfuit care mai rămăsese, a început criza mea. Cine mai eram acum?  Încotro? Cum și cu ce? Care îmi sunt valorile? Viziunea de viață? Cum să le aliniez și cum să-mi construiesc o nouă realitate din ele? Toate răspunsurile existau într-un singur loc: identitatea, Xfactorul meu. Dar care era aceasta?

La astfel de adâncimi constați că identitatea ta nu e cea de femeie sau de bărbat, de straight, gay or whatever, nici cea religioasă sau politică, nici cea etnică sau rasială, este identitatea ființei tale care își revendică ieșirea la suprafață. Așa realizezi că nimic altceva nu te face mai mult sau mai puțin om, că nimic altceva nu contează și că de acolo doar tu te poți scoate, lumea nici măcar nu există, nici urmă de murmurul ei care până atunci poate te-a influențat sau afectat într-un fel sau altul.  

Este o poziție foarte înspăimântătoare în viață să te trezești în mijlocul lumilor fără absolut nimic, iar mai apoi într-o societate care nu are nicio plasă de siguranță pentru un om încă funcțional și niciun resort de care să te agăți ca să revii. Dimpotrivă, un faliment pe nota ta de plată este o bilă neagră cu care rămâi înscris în multe arhive pentru totdeauna, iar asta te va face neeligibil aproape întotdeauna.

Așadar, în societatea asta nu mai aveam niciun fel de drum. Viața mea se terminase la toate capetele.

 

Așadar, în societatea asta nu mai aveam niciun fel de drum. Aveam 35 de ani și viața mea se terminase la toate capetele, cu vitalitatea mea cu tot. Posteam fără să vreau și, în mod paradoxal, asta m-a și ținut pe picioare, deși devenisem plumburie de cearcăne, inflamații, nesomn și multe altele.

Mi-am pus nimicul în valiză și am plecat în altă societate condusă de soare și peisaje frumoase. Firește că nu aveam nici acolo ce face fără nimic, ba dimpotrivă era mult mai greu, dar puteam măcar explora posibilități noi în timp ce soarele îmi repara plămădeala umană făcută praf. Îmi salvam măcar vitalitatea, viața. În plus, acolo aveam doar bile albe, eram nouă. Până să îmi dau seama de asta, mai înainte, însă, am fost convinsă ca plec ca să mor. Dacă nu-mi putusem influența viața în feluri salvatoare, măcar moartea să mi-o pot influența. La nivelul ăsta nu mai contează că nu știi ce vei face cu viața ta odată salvată, contează doar să supraviețuiești. 

Iar dacă nu m-am sinucis, asta a fost doar pentru că, în mod paradoxal, cele mai mari defecte ale mele mi-au fost calități în acest proces: mânia, mândria și încăpățânarea. De ce să mor eu pentru că alții au făcut niște alegeri oribile care mi-au distrus viața? De ce să mor eu pentru că vor alții? Eu nu pot muri decât dacă eu vreau sau dacă Dumnezeu vrea.

Nu neg, însă, că au fost unele momente când m-au curtat astfel de gânduri. Cel mai  riscant a fost mulți ani mai târziu când, paradoxal, situația era mult mai blândă, și când mi s-a declanșat un gigant sindrom de stres posttraumatic care a deschis cu o lamă invizibilă toate traumele din toate timpurile deodată. Trigger a fost un film. Dacă eram în America și aș fi avut un pistol în vreun sertar, nu sunt sigură că nu mi-aș fi zburat creierii pe loc, fără preludii, premeditări și alte pregătiri. 

Un alt lucru care a ținut sinuciderea departe de mine a fost credința care crescuse în mine și faptul că mai toată lumea cunoscută, mult mai bine fiind și cu vieți mult mai blânde, era tot mai depresivă, tot mai bolnava sau mai dependentă de substanțe, și în multe feluri îmbolnăvitoare. Deși oamenii nu înțelegeau prea bine povestea mea din spate, ceva din tot greul prin care treceam și trecusem, ce eu devenisem în urma lui, îi ajuta pe ei, îi însuflețea și alina. Îmi spuneau că le dau energie, că se simt mult mai bine după ce petrec timp cu mine. Asta rămâne o taină, pentru că eu eram și mă simțeam la pământ cu energia, învăluită până la os de burnout.

Numele m-a salvat. El mi-a fost curcubeu în furtună.

 

Faptul că am operat întotdeauna cu integritate, indiferent de situație, și că aveam aptitudini care mă recomandau pentru crize și proiecte grele operaționale, am rămas în memoria oamenilor ca omul care rezolvă problema și pe care ne putem baza, orice ar fi. Astfel că, mă potriveam în multe industrii și niveluri ierarhice.

Am construit în continuare la numele meu, rezolvând probleme ale organizațiilor și guvernelor din lume, iar pe drumul ăsta construind și un portofoliu de soluții câștigatoare. Apoi am făcut un blog, apoi mai multe website-uri, apoi cărți pentru cine vrea să facă performanță sau să-și dezvolte o cultură de leadership pentru viața de zi cu zi, apoi un curs și tot așa.

Acum și o nouă afacere. Un nou fir de început. Primul după o viață care a trecut între timp, deja. Una la care negociez, construiesc și conectez puncte de doi ani și ale cărei semințe în sfârșit le pot planta acum. Cumplit de greu, în primul rând psihic și emoțional, pentru că nu am acces la nicio sursă de finanțare, încă mai am datorii și niciun ban pentru investiții, nicio claritate în orizont pentru a face mai mulți bani.

Poziția mea la fel de strâmtă, doar eu sunt alta și altfel. M-am fortificat și am devenit mai mult ca om și performer. Nu știu încă cum din nimic și doar prin strategie reușesc să o încep totuși. N-am când să mă uit în spate să înțeleg și să-mi decodez algoritmii, atenția mea toată e pe acțiune. Fac doar pas cu pas, de la minut la minut, crezând cu toată ființa mea în steaua mea și că Dumnezeu îmi va conduce pașii către ceva solid și potrivit mie, vieții și destinului meu, că mă va feri de căderi în viduri și că îmi va da inspirație în posibile confruntări, până când voi putea să văd și eu mai bine înainte și ce-a ieșit din toate astea.

În continuare nu am nimic în afară de nume. Și așa îmi doresc să rămână.

Pentru numele tău ești sau nu ești iubit.

Numele este fundația vieții tale. Nu pare așa deseori, mai ales când lucrurile decurg normal și bine, însă în furtuni, crize și situații de viață și de moarte, doar numele îți e salvare.

Numele înseamnă identitatea ta, brandul tău, orizontul pe care îl văd oamenii când se gândesc la tine, emoțiile și sentimentele pe care le simt când aud de tine sau de ceva ce faci sau ai făcut, pentru numele tău și tot ce el reprezintă oamenii te ajută, îți dau credit și șanse, investesc în tine sau se lasă pe mâna ta cu ochii închiși sau fără griji.

Numele tău înglobează tot ce reprezinți și tot pentru ceea ce lupți, este suma esențelor tale.

Pentru numele tău ești sau nu ești iubit.

Obișnuim să zicem că goi intrăm în viață, goi ieșim. Nu este chiar așa. Numele este primul lucru pe care îl primești în viață și ultimul lucru care-ți stă scris pe cruce. Numele este totul. Este tot ce ai și ești.

Dacă n-ai ajuns la faliment sau te-a ferit viața de calea asta, roagă-te în continuare să nici nu treci pe drumul ăsta, chiar dacă e unul de o extraordinară creștere. Sunt creșteri și mai blânde. Dacă ești în mijlocul unui faliment devastator, să știi că nu se moare și că se poate depăși. Crunt de greu și cu eforturi epice cu sinele și cu viața, cu transformări și riscuri ieșite din comun, dar se poate. Dacă ai ieșit de acolo, știi deja tot ce am spus aici.

Te las cu o inscripție pe care am văzut-o la Mănăstirea Sinaia pe trecerea dintre mănăstirea veche și cea nouă: Binecuvîntează Doamne intrările noastre și ieșirile noastre.

One Reply to “Falimentul vine cu un buchet de traume vechi și noi, iar de acolo doar numele te mai salvează.”

  1. Draga Sorin Dobrescu, iti preiau comentariul de pe Facebook si ti-l pun aici, e prea misto sa se piarda in multime.

    „Iata ca ai comis-o!
    Nu mai departe de acum cateva zile, dupa comentariul meu la o postare de-a ta, spuneai ca noi, astia de ne-am luat-o greu dupa un faliment, ar trebui sa vorbim mai mult despre asta. Si uite ca mi-ai luat-o inainte…

    Poveste despre capul meu

    In anul I la Utilaj aveam o profesoare de filozofie pe care n-o voi uita vreodata. Exigenta in fibra ei dar toleranta din, probabil, disperare sau o leahmite dobandita, incerca sa ne impinga cumva dincolo de ceea ce de fapt, eram: copii in crestere, chiar daca fetele erau deja femei frumoase iar noi tocmai ce ne intorseseram din armata.

    Nu erau prea multi printre noi care sa se fi plimbat prin filozofie mai mult de cateva carti, in afara de cele din programa de liceu. Parca erau mai interesante romanele lui L.F. Celline, J. Steinbeck, un N. Kazantzakis iar alteori, eu stiu!? seara, la culcare, parca te lua in brate un Flaubert cu Salammbô-ul lui… Profesoara o stia foarte bine si parca, atunci cand ne intreba ce am citit pana la varsta aia, auzind cate un raspuns ca asta, apaream dintr-o data pe radarul ei, fie si numai cat amprenta unei muste. Dar odata, exasperata de raspunsurile unui coleg, cam neprieten de felul lui chiar cu gramatica limbii romane, a cazut intr-o tirada despre incultura, lene intelectuala, lumea deprimanta si dezolanta a lipsei de orizont plus cate si mai cate… Mie mi-a ramas lipita de scoarta numai o expresie, ca o eticheta din alea de pe brichete, pe care oricat ai vrea s-o scoti, nu reusesti, te umpli de lipici pe degete iar apoi ramane manjita toata de jeg si scame: aveti o gandire de suruburi! Nu-mi dau seama cat de atehnica era biata femeie, dar imi dau seama de frustrarile ei incercand sa predea filozofie intr-o facultate tehnica.

    Multi ani au trecut de atunci si multe s-au mai intamplat in viata mea. Viata care s-a incalcit in ea insasi, ca apoi sa se desfaca brusc, in maniera gordiana, sub sabiile cu lovituri simultane ale falimentului, divortului si decesului.

    “La astfel de adâncimi constați că identitatea ta nu e cea de femeie sau de bărbat, de straight, gay or whatever, nici cea religioasă sau politică, nici cea etnică sau rasială, este identitatea ființei tale care își revendică ieșirea la suprafață.”

    Asta spune Georgia Mihalcea intr-un articol de pe blogul sau, georgiamihalcea.com, sub titlul “Falimentul vine cu un buchet de traume vechi și noi, iar de acolo doar numele te mai salvează.”

    Deci “identitatea fiintei tale”, despre asta vorbim, asta este subiectul scrierii de fata.

    Nu-i usor de vorbit despre ea, daramite sa ai raspunsuri desi, paradoxal, toti suntem convinsi ca ne cunoastem identitatea, nu!? Adica eu nu stiu cine sunt!? Cu alte cuvinte “daca eu nu stiu, atunci cine?” Bine ar fi sa fie asa dar uite cum, uneori, altii ne cunosc mai bine decat ne cunoastem noi: bunaoara un prieten, o sotie, un fiu… Ca sa nu mai amintesc de psiholog care, parafrazandu-l pe Gide, cand îţi răspunde, nu mai înţelegi nici ce l-ai întrebat! Dar altceva vreau sa aduc in fata acum.

    Este vorba de complexitatea lumii in care traim. Sunt straturi care se suprapun, unul peste altul, amestecandu-se in ceva amorf, neidentificabil: social, economic, cultural, politic, spiritual… Suntem produsul lor asa cum orice forta in univers este produsul a cel putin altor doua forte, aici este problema! Tragem din amalgamul asta ca radacinile unei plante din mocirla, dar…! Este inevitabila vesnica intoarcere la particular asta, “dar”!

    Dar luam de acolo fix ce ne trebuie, este exact ce face corpul nostru cand alege, din noianul mizerii pe care i-l dam, numai ce-i trebuie. Asa si mintea dar… Se pare ca totul sta sub semnul acestui “dar”… In urma procesului de hranire se lasa cu deseuri pe care, la fel ca si corpul, uneori nu le putem elimina, iar astea au efect in lant dar sunt si cumulative, se tot aduna. Deci, o data ca suntem cum suntem, pentru ca asa am fost crescuti, asa ni s-a si ne-am permis, iar apoi suntem cum suntem pentru ca asa “am ales”! Am ales ce am crezut ca ne place, ca ne face bine, ca este bine, ca trebuie! Cat am fost EU in asta? Cat am fost EI – adica mediul ala de care aminteam?

    Ne-am apropiat acum…

    Zice o gluma ca atunci cand romanul nu are bani schimba 100 de euro. Ei bine, cand ramai fara nimic, ce sa schimbi si pe ce!? Sa schimbi o durere pe o un necaz? O dezamagire pe un ghinion? Ce, pe ce, e de schimbat? Si vezi ca, de fapt, daca ai avea ceva de dat la schimb, n-ai sti pe ce!

    Dar in primul rand, ce putem da din noi, din EU, pana cand ramane, ca dintr-un pom taiat, ceva viabil, ceva sub care, sau care fiind mai putin decat cel mai putin, ne transforma in altceva unde nu mai suntem EU, devenim altceva sau altcineva. Ca si pomul ala, suporta sa tai din el aproape tot dar isi revine, este EL. Daca-l tai prea de jos nu mai este POM, nici ala de-a fost, nici altul…este doar o buturuga cara piere.

    Inchid plimbarea asta lunga si ma intorc la “surubul” profei de filozofie. Daca ar mai trai si ne-am vedea i-as spune ca a gresit. Dar nu asa cum ar dori ea, ci in felul in care sunt eu acum: nu de surub am gandirea, doamna profesoara, e mult prea sofisticat pentru mine! Ma trudesc sa am una de CUI, da, cui, ala de-l bati in scandura! Pana acolo am fost macinat, pana n-a mai ramas decat miezul tare dar inca viu. Din el, vorba lui Cioran, INCA mai poate creste ceva. Ceva simplu ca un cui, dar sanatos, plin de viata, de real, de FORTA. Asta trebuie facut, Georgia, taie tot pana spre radacini! Opreste-te acolo unde incepi sa nu mai fii TU ci altcineva! Si ai sa te simti deodata atat de mica, atat de simpla, atat de usurata de toate crengile alea de-ti atarnau aiurea de tine! Si neaparat, LIBERA! Libera de constrangeri, de idei, de nevoi, de sentimente chiar!

    Habar n-am ce-o fi fiind sa fie aia, Nirvana, probabil ca nu asta am simtit, dar corespunde macar ideii, Nirvana este eternitatea si inexistența, la un loc si, culmea, in acelasi timp…
    Sunt eliberat, pot sa gandesc, sa citesc, sa scriu, sa umblu, sa vad, sa aud, sa simt!
    Si, stii ce? O fac ca si cum as respira, vin din mine, singure. Pesemne ca locul unde s-au salvat toate este undeva central, in miezul ala, iar acum le este mai usor sa iasa. Si ies, doamna! De ma mir si eu de unde ies, de cat de bine ies si cat de usor!

    Stiu, dupa cum te vad – din scris, ca altminteri nu ni s-au intalnit privirile – ca pui in nota reflexiva orice sunet al durerii, al dezmagirii dar…incearca sa n-o mai faci! Desi am avut si eu la un moment dat, o sa apara si cartea aia curand(sper!), o vizune identica destramarii, cand se duc toate in toate directiile, ca in spatiu, am incetat sa ma mai uit la filmul ala din capul meu. Ca asa am vrut. Crede-ma, nu mi-a fost usor, cu atat mai mult cu cat desenez, pictez, modelez si inca bine! Trebuie strivita putin, sub toc, gena asta a imaginatiei, doar atat cat sa nu se sparga cromozomii. In vremuri mai bune, de crestere, n-ai decat sa ridici piciorul de pe ea dar pana atunci…, un categoric NU!

    Poate mai vorbesti cu Petronela Rotar, am vazut ca sunteti prietene. Este incredibil cum ii cad toate feliile cu untul in sus! Simt ca si ea n-a fost decat un cui, candva…
    Cu drag!”

    (Sorin a lansat impreuna cu Carmela BOILA-GÖCKEL cartea „Folder-ul”. Un interviu cu cei doi poti citi aici)

Lasă un răspuns