Mărturisirile părinților noștri. Te rog, pentru binele tău, să-ți găsești timpul și puterea să privești și în viețile lor.

Până în ultima clipă am vrut să pun textul ăsta scris de mama la locul lui, în Jurnalul Magdalenei de pe Un loc în cuvinte, acolo unde îi postez și ei poeziile și fragmente din Dealurile, scrierea vieții ei, până acum în patru volume, la care încă n-am terminat de periat și nici de citit în întregime.

Dar este una din preocupările mele zilnice, una care sper ca într-o zi să o facă mai fericită, să o ajute în încercările ei, dar să ajute și mai mulți oameni ajunși la vârsta pensiei (părinții noștri) să se deschidă în fața copiilor lor, să ne spună poveștile lor, iar ea, mama mea, să ajungă să cunoască oameni mai apropiați de înțelegerile și inima ei. Și cine știe? Poate mai multi fiind împreună, vor reuși să îmblânzească singurătatea și alte stări care vin odată cu pensionarea și sosirea bătrâneții. Să ofere un răspuns mai bun întrebării din text.

Nu am pus textul mamei acolo deoarece situl e nou, îl fac printre picături, și n-aș fi vrut ca această poveste să se piardă într-o mulțime și mai mare.

Atât vreau să-ți mai spun acum, înainte de citire. Te rog, pentru binele tău (și al familiei și copiilor tăi, dacă ai), să-ți găsesti puterea să privești și la viețile părinților tăi. Te va ajuta cum nu-ți închipui, vă va ajuta pe toți, vă va da puteri nebănuite.

Și încă ceva. Dacă după ce citești, vei vrea, simți sau putea să-i scrii mamei mele câteva rânduri, la comentarii sau mie, în privat, îți spun ca să știi, că ar avea mare nevoie, iar pe mine m-ai ferici. Nu e foarte conștientă că mă străduiesc să îi aduc textele în lume și crede în tot mai multe zile că își va lua scrierile după ea pe lumea cealaltă, fără să mai fi ajuns să și spună oamenilor ce și-ar fi dorit. Aș vrea să știe mai mult azi cât de bine s-a descurcat. 

Îţi mulţumesc.


Și ce a mai rămas?

Numai când rostesc fraza aceasta simt cum mi se umple gura de rugină.
 
Întotdeauna mi-a plăcut să cântăresc și să cern, să știu precis că tot timpul viața cerne prin sita vieții faptele și ceea ce este insignifiant se va duce la grămadă, iar în sită va ramane…nodul din gât.
 
La un moment dat este ca și cum te-ai lovi tot timpul în același loc. A încerca și a te strădui. Cu șansă, fără șansă? Rezonanța și legile ei își fac pe deplin datoria în univers.
Se mai spune că un om care nu face eforturi în viață nu este un om, adică nu este suficient doar să vorbești sau să bârfești pe la colțuri, este necesar să te implici și să faci transformări.

Un anumit gând al meu tremură de teamă în fața lumii. Din ce cauză? Poate să fie o timiditate sau chiar un handicap de adaptare la necesitățile vieții.

Înainte de revoluția de la 1989 eram pe jumătate roboți, ne mișcam ca somnambulii, legați de ordine și teamă.
 
Socialul și sufletul îmi erau grele pentru că dictatura ne apăsa din toate punctele de vedere. Ca profesoară repartizată departe de orice, trebuia să fac o navetă de 100 de kilometri zilnic, ceea ce nu era de loc ușor în situația mea de soție și mamă a doi copii mici.
 
Mă dezumanizasem, iar în anii care au urmat am fost mai mult mașinărie. În afară de menținerea speciei și nimic altceva, mai exista și acel semn de întrebare care aștepta răspunsul. Există adevărul? Adevărul pur, marele adevăr? Există și o altfel de viață?

Dacă pui întrebarea: Și ce a mai rămas? trebuie să o raportezi neapărat și la o unitate de măsură.
Ca să poți să înțelegi, trebuie să-ți imaginezi speranța ca pe o mare, dar sub formă de cerc care se tot rostogolește la vale și se lovește de tot felul de obstacole și se oprește sau nu. Din colț în colț de viață, nu se poate să nu-ți dai seama dacă totuși, cercul tău se învârte bine sau nu, nu se poate să nu simți o mare fericire care te inundă și te cuprinde atunci când descoperi că cercul tău e pe drumul bun, calea lui e liberă și tu ești ușor ca un fulg.
 
Simțurile noastre care vin din casa simțurilor nu se poate să nu sesizeze valul, puterea, omul. Ceva sau cineva puternic va rămâne.

Știu că sunt oameni puternici, superiori, îi iubesc și îi respect mult. Aș dori nespus să-i întâlnesc.

Am descoperit oameni prețioși, dar pe părți sau poate independent de știrea lor. Poate că totul s-a întâmplat și datorită contactului cu mine. Mă gândesc la asta pentru că, mai apoi, stelele s-au stins, iar în locul lor de stele au rămas bucățile de fier și ușile închise. Este exact ca un tren care trebuie neapărat să nu deraieze de pe șine. Singura alternativă a trenului este fixismul, adică drumul de fier.
 
Mă întreb acum dacă a rămas ceva, adică dacă eu am produs vreo modificare în oameni și ce a mai rămas. Și mai ales dacă ei au produs vreo modificare în mine și ce a mai rămas.
 
Oare am avut un punct Zero în jurul căruia mă învârt și acum? Sau m-am îndepărtat de punctul Zero? Și dacă da, unde sunt și ce a mai rămas?
 
Este normal să mă simt ca un burete, ca o magazie generală unde se află împreună și părinții și rudele și toți și toate?
 
Culmea este că la mine este invers când spun Și ce a mai rămas?. Simt cum mi se umple sufletul de speranțe și lupte, de parcă acum sunt la început, de parcă tot timpul mă nasc și sunt tot timpul în punctul Zero, exact în punctul reperului.
 
Mă simt nouă și mirată tot timpul de tot ce e în jurul meu, de parcă le văd pentru prima dată, dar în același timp dornică să mă depărtez, să apuc lucrurile din jur, să le mângâi mult, să ne bucurăm împreună pentru șansa noastră unică, aceea de a exista, de a gândi, de a cunoaște și mai ales de a ne putea întoarce. Mă simt de multe ori întoarsă în mine cu toate forțele bucuriei și ale vieții.

Nu pot să mă părăsesc, trebuie să mă construiesc cu multă grijă până la capăt.

Și asta este cea mai importantă construcție. Înseamnă foarte mult să ai puterea să accepți, puterea și mai ales răbdarea. Ce înseamnă pentru mine să accept?

După ani și ani de zile de acceptare a înfrângerii nu mai poți să accepți corect nici victoria, dar ai puterea și răbdarea până la capăt.

Ce a mai rămas din relația mea cu mama?

Tot timpul am avut impresia că nu mă cunoaște și nici nu vrea. Ea tot timpul îmi impunea, îmi ordona, îmi făcea programe, iar eu, vai de mine dacă n-o ascultam! Până și viața ei și comportamentul ei a trebuit să le accept, să fiu de acord cu ele în toate relațiile ei, pe toate planurile. Ani de zile, majoritatea anilor a trebuit nu să le judec, să nu Ie pun în balanța, ci să le ACCEPT. Pozitiv.

Țin minte că făcea mâncare și nu conta sub nicio formă dacă îmi plăcea sau nu, mă obliga să stau ore întregi la masă până reușeam să termin tot, tot, tot. De câte ori nu-mi venea să fug de acasă din cauza mâncării, a curățeniei sau a certurilor cu tata care nu se mai terminau! Și întotdeauna mama voia neapărat să gândesc ca ea.

Când nu am reușit la facultate în primul an, mi-a spus clar că dacă nu mă angajez în trei zile ca să-i pot plăti gazda, banii de chirie și ceea ce consumam, mă dă afară. M-am angajat bineînțeles, la Uzina Tractorul din Brașov, o uzină coșmar, cel puțin pentru mine cea de atunci. Mă sculam la ora cinci dimineața și mă rostogoleam în tot ceea ce nu aș fi dorit niciodată și făceam ceea ce niciodată nu aș fi dorit să fac, făceam totul mecanic cu gândul la mama și la acceptarea ei!

Am simțit tot timpul jumătatea de măsură a dragostei ei și chiar a acceptării ei. A murit mai târziu, fără însă să aflu nici unul din răspunsuri.

Îl aveam prieten la vârsta aceea pe un oarecare G. din Tecuci, un băiat frumos, simplu și atât. Totul s-a întâmplat cu viteză, iar din furtună, viața mea s-a transformat într-o adevărată tornadă.


Aveam 19 ani și credeam că viața mea nu are nici un rost, pentru că nu începusem viața sexuală.

Mă uitam la colegele mele cât de ușor se purtau, cât de ușor se bucurau, cât de ușor puteau să fie fericite. În perioada aceea eram foarte singură, mă credeam așa pustie din cauză ca eram urâtă și proastă, așa cum îmi zicea mama că sunt.

Credeam chiar. Și mai târziu credeam. Așa că am dorit să trec pragul de a nu mai fi fată mare, credeam că voi reuși să gândesc altfel, că mă voi elibera. Oricum, îmi doream să mă apropii mai mult de oameni, să-i cunosc cât mai bine, să mă cunosc chiar și pe mine. Eram atât de dornică de toate, dornică de viață și de moarte.

Legătura mea cu G. din Tecuci a fost de scurtă durată și atât de anostă, încât mă mir chiar că-i mai țin minte numele. Dar în momentul când mi-am dat seama că nu el este omul și am rupt brusc legăturile, G din Tecuci m-a amenințat că mă spune mamei. Un șantaj ieftin. Ce credea el? Că puteam să fim iubiți cu forța?

Văzând așa, m-am hotărât să-i spun chiar eu mamei că m-am culcat cu el, crezând că astfel mama va fi de partea mea, iar el va trebui să-și ia urgent tălpășița din viața mea.

Țin minte cât voi trăi. Am venit de la uzină, era toamnă, o zi galbenă cu tot ce-i trebuia: apus de soare, frunze, dar și melancolie. Sufletul meu semăna cu nucul din colțul grădinii, răsfirat, îndoit, verde sau maro, plin de coji despicate, cu fructele pierdute undeva. Unde? În sufletul meu atârnau hotărârea și curajul mărturisirii ca și codițele nehotărâte, să pice sau să mai stea?

Oftând, am intrat în casă. Mama făcuse curat, era ceva sărbătoare poate, căci țin minte că mirosea a cozonaci proaspeți, miros atât de cunoscut și intim, rege al mirosurilor.

Toate ar fi mers foarte bine dacă nu m-aș fi născut și dacă nu aș fi fost așa de hotărâtă, nu neapărat să-i mărturisesc mamei aventura mea, dar să scap de șantajul lui G. din Tecuci.

Așa credeam eu că se poate răspunde la șantaj. Era cea mai dură cale și cea mai rapidă.
Eliberare însemna detașare și… gata! I-am spus mamei că vreau să-i vorbesc despre ceva.

I-am spus sincer și clar că G. m-a mințit, că nu este la școala tehnică și că de-abia își face școala profesională și, deci, am hotărât să mă despart definitiv de el. I-am spus că mă șantajează și de aceea m-am hotărât să mă eliberez.

Mama săraca parcă nu auzea bine. M-a mai întrebat de câteva ori, sperând că n-a auzit bine sau sperând că nu-i adevărat.

Țin minte, de asemenea, că nici nu m-a întrebat amănunte, dar a reacționat așa de violent, încât brusc am simțit cum îmbătrânesc, cum mi se coșcovește sufletul și cum toate simțurile, altădată atât de credincioase, acum mă trădau.

Mama, cea mai puternică ființă pe care o cunoșteam, a început să plângă, să urle, se văita de parcă zeci de lănci îi străpungeau tot trupul, își smulgea părul din cap, își trăgea hainele, nu se regăsea.

Stăteam neputincioasă la îndemână ei. Voiam să sufăr și eu. Voiam să mă pun în calea ei, să mă bată, să mă rupă, să se descarce cumva, căci tot timpul am avut impresia că se clatină și casa și pământul fără să se prăbușească nimic.


Nu am crezut că un adevăr poate să zguduie atât de mult o mamă. Dacă aș fi știut ce urmează poate că aș fi ales o altă variantă.

Dar acesta nu a fost decât începutul, căci după primele zvârcoliri, mama a plecat la sora ei de pe stradă să-i povestească ce am făcut, apoi la sora mai mare, apoi la sora cealaltă, dar și la cealaltă, apoi la vecine, ca să știe toată lumea ce animal sunt, și uite așa am ajuns și eu să cred că o greșală și o rușine mai mare nu există.

M-am hotărât să mai stau o dată de vorbă cu ea ca să hotărască asupra mea ce-i de făcut. Cam ce-ar vrea ea să fac ca să se poată liniști?

Bineînțeles că erau mai multe variante. În primul rând, mi-a spus că pentru rușinea asta nu o să mă ierte niciodată și să plec unde oi vedea cu ochii, că mai bine ar fi să mă omor și, ce a fost mai grav a fost faptul că nu a mai vorbit cu mine deloc.

Rămăsesem doar eu cu mine și cu păcatul meu într-o mare de întuneric.

Eram destul de tristă și însingurată. Nu mai aveam chef de nimic și chiar mi se părea că viața nu mai are nici un rost.

Învățam în paralel să mai dau o dată la facultate, în timp ce eram angajată în uzină într-o echipă de electricieni de întreținere și lucram la stații de înaltă tensiune. Muncitorii depanau stațiile, eu doar scriam pe panouri direcțiile cu tuș, dar aveam și eu permis de intrare în TRAFO și semnam periodic NTS-ul de protecție.

Zile întregi după incidentul cu mama m-am dus tristă prin viața goală până în fața stației. Știam din instructaje că doar dacă călcai sau ridicai mâna, depășind un anumit perimetru, te curentai instantaneu, erau mii de volți care treceau prin tine.

Mă gândeam că și așa viața mea nu avea nici un sens. Luptasem din răsputeri să câștig dragostea mamei pe orice căi și, brusc, cel mai mare punct de reper îl spulberasem. M-a blestemat mama, m-a jignit cum s-a priceput mai bine și mai aspru.

Mă dureau toate vorbele, dar mai ales zbaterea ei, durerea ei și, de fapt, înfrângerea ei, de data asta recunoscută.

Viața ei cu tata a fost un adevărat fiasco. Tata, un tip idealist, visător convins, călătorea în spațiul infinit, un spirit liber, descătușat.

Mama, un spirit grosier, teluric, legată de ideea fixă de-a-și face un rost cât mai mare. Toată viața ei și-a dedicat-o sacrificiului bestial de a clădi o casă frumoasă, mult peste posibilitățile lor materiale. Tata era muncitor cu două rețineri la închisoare, pornea cu salariul mereu de jos. Mama, cu patru copii, casnică, mai făcea croitorie ca să facă un ban și așa, iar tata, fiind tinichigiu, mai ciocănea și el ca sa facă rost de un ban pentru trăscău. Cu dorința ardelenească de îmbogățire, mama l-a zăpăcit și pe tata care ar fi dorit o cu totul altfel de viață. Ar fi vrut să nu aibă decât o cameră sau două, cât de simple, să mâncăm mai bine, să călătorească, să citească, să comunice.

La un moment dat, cel puțin de când am început eu să țin minte, deja între ei nu mai erau nici un fel de legături intime. Se certau tot timpul din orice fel de motive. Oful mamei vis-a-vis de problematica tatei era faptul că ea ducea tot greul gospodăriei și că tata nu se mai culca cu ea, că o făcuse rar toată viața și că ea s-a sacrificat si i-a fost fidelă.


Lupta nu se dădea între mine și mama, lupta se dădea între mama și mama.

Mă încărcase cu atât vină, încât ajunsesem să cred că sacrificiul este singura cale pentru eliberarea mamei din chinul pricinuit și de mine, mai ales că-mi amintea mereu că numai datorită ei m-am născut, pentru că voia să mă facă ‘marinar’, dar s-a gândit că poate Dumnezeu o pedepsește și îi ia vreunul din cei trei copii făcuți din dragoste și nu din întâmplare. Apoi, mai spunea ea, spera să fiu un băiat chipeș ca să-i echilibrez ei nehotărârea.

Să mă facă sau nu? Tata, ca și mai târziu, nu avea nici un cuvânt de spus. De fapt, în ‘52 era bine merci la închisoare, din motive politice, ceva în legătură cu reforma monetară, și dus la canal. Așa că m-am născut numai cu mama, fără nici un chef, chef care a ars cu fitil cu tot când a văzut că eram și fată, urâtă, proastă și neascultătoare.

Am trăit în umbra necazurilor și ai nervilor ei de femeie neîmpăcată cu soarta. Mama nu și-a acceptat soarta, nu a fost mulțumită de nimic, niciodată.

Eu, în căutarea sinelui meu, în dorința mea de a cunoaște, nu am reușit să delimitez niciodată ce vrea mama, cât vrea, cum vrea și când vrea.

Ei bine, mama spunea că dacă m-am culcat cu băiatul acela, atunci trebuie să mă mărit cu el sau să mor. Ce legi mai avea și mama!

Mai târziu, după vreo câteva zile, sora mea mai mare, care era și asistentă medicală, a venit cu o falcă în cer și una în pământ, pentru că în bulibășeala declarațiilor mele uitaseră cu toți să mă întrebe dacă nu cumva eram gravidă. Țin minte că a venit special la casa de pe deal unde locuiam cu părinții să mă întrebe dacă nu cumva sunt gravidă și dacă nu care cumva din motivul ăsta este așa de supărată mama.

Nu eram gravidă, slavă Domnului, dar faptul că am ieșit din legile mamei era la fel de grav și doar mama putea să ia deciziile hotărâtoare în ceea ce mă privea.

Țin minte în naivitatea mea că tot așteptam ca frații mei să mă protejeze, să mă ocrotească, să mă apere de furiile mamei sau măcar să mă mai liniștească să n-o iau eu razna mai rău.

Nu s-a întâmplat așa deloc și nu știu nici până în ziua de azi de ce. Poate că erau de aceeași părere cu mama, poate că într-adevăr le făcusem și pe ele, surorile, de rușine.

N-am prea am înțeles nimic decât că eram foarte tristă pentru că le pricinuisem o așa mare suferință și mă gândeam că trebuie să fac ceva să le pot elibera.

Poanta era că absolut niciodată nu am discutat cu mama despre cum să-ți faci o relație cu un băiat, pe ce baze, chiar nu aveam nici un fel de educație erotică. Nici la școală, pe vremea aceea nu se insista de loc pe aceste lucruri, iar eu nu prea mă maturizasem nici la cei 19 ani ai mei.


M-am gândit atunci să mă duc într-o stație TRAFO și să mă arunc în câmpul electric.

Simțeam un așa mare gol în mine. Nu mai aveam nici un punct de reper. Îmi lipseau speranțele că vreodată, totuși, oamenii aceștia se vor mai întoarce cu fața la mine.

Simțeam că nu merit nimic. Totul era praf și pulbere datorită mie. Nici măcar nu fusesem îndrăgostită de băiatul respectiv, acceptasem să mă culc cu el doar o dată în ideea mea fixă că le făcusem pe toate ca să mă pot schimba. Credeam că fiind fată mare este principala piedică în definirea mea ca ființă.

Nu aveam puterea să mă gândesc la DUPĂ. Dacă m-aș fi omorât, ar fi schimbat asta cu ceva vina? Zile întregi mă uitam în jurul meu sperând să am putere să mă agăț totuși de ceva.

Eram ca un sloi de gheață în ultima zi de iarnă. Nimic bun nu mi se mai putea întâmpla. Zile întregi mă duceam cu sufletul atât de ghemuit la ușa stațiilor. Nu pot să uit zgomotul acela metalic și diabolic și albastru de fulgerător care-ți subjuga și frica de viață, dar și pe cea de moarte. Era un fel de vuiet.

Stăteam nemișcată, goală de gânduri și de tot.

Ce putea să însemne legătura mea cu viața? Aș fi vrut să mor cu folos, să știu că o bucur pe mama, că s-a eliberat pe de-a întregul de mine.

Dar dacă nu? Dacă moartea mea ar fi făcut-o mai tare să sufere?
Nici asta nu am știut niciodată!

Țin minte că intram în stații numai cu muncitorii și că începuse să-mi fie frică și de mine, pentru că știam că am curajul s-o fac în orice moment.

Îmi era atât de milă de mine, încât am avut un moment culminant în care m-am gândit că trebuia să mă hotărăsc, ori-ori, nu merita să mă chinui între adevăr și această nehotărâre.

Apoi m-am dus la stație și m-am uitat ca un muribund veritabil la tot ce mă înconjura de parcă muream și trebuia să-mi construiesc amintiri.

Țin minte că am pus mâinile pe lacăt. Erau niște lacăte cu totul speciale acolo și m-am hotărât să-l deschid. Nu știu nici până azi dacă aș fi reușit să deschid lacătul în dimineața aceea, dacă aș fi putut să duc totul până la capăt sau nu. Cine știe? În orice caz, ceva s-a întâmplat, căci nu am reușit în nici un fel să deschid lacătul.

Apoi m-am gândit că nu am un termen fix ca să mor, că pot să o fac oricând și m-am mai gândit că ar fi bine să dau mai întâi examen la facultate. Mă gândeam că poate mi se va schimba cumva viața. Oricum, dar să fie cumva!

A trecut timpul și știam precis că portița spre sufletul alor mei, așa mică cum era, se închisese deja pentru totdeauna. De acum înainte eram doar eu si cu mine, o adevărată cantitate neglijabilă. Dacă o făcusem pe asta, acum puteam să fac ce vreau eu. Așa a și fost.


Am trăit la întâmplare, după bunul meu plac, după ce murisem, după ce îmbătrânisem, după tot ce putea să însemne moartea celor mai dragi ai mei.

Țin minte că mama mă blestemase printre altele să am copii care să-mi facă numai necazuri să văd și eu ce rău este.

Greu a mai fost pentru mine anul acela. Din banii pe care-i câștigam la uzină îi plăteam mamei chiria, abonamentul de transport și țin minte că mi-am strâns și pentru mine bani ca să am pentru examen.

Mama m-a avertizat că nu-mi dă nici un leu. Mai reușisem din banii mei să-mi iau o pereche de pantofi și o umbrelă. Prima umbrelă din viața mea și, nu știu de ce, dar umbrela aceasta mi-a schimbat tonusul. De câte ori ploua și o deschideam mi se părea că deasupra mea este un prieten bun care mă protejază, care mă iubește, care ține la mine. Mă simțeam tare bine cu umbrela mea și numai a mea.

Timpul a trecut, mi-am făcut bagajele și am plecat la gară.

Nu știam precis încotro s-o iau, dar mă gândeam cu ardoare să mă duc departe, cât de departe pot, la marginea țării. Să fiu cât mai departe de necazuri și oameni, cât mai departe de mine cea veche.

Aș fi vrut să reușesc să-mi schimb viața, să mă fac frumoasă, cuminte, deșteaptă și ascultătoare.

Bineînțeles că așa gândeam atunci, credeam că dacă schimb locul și oamenii mă pot schimba și eu.

Toate s-au schimbat de-a lungul timpului numai eu nu.

Am reușit la facultate tocmai în Oradea, am făcut sport de performanță, m-am descurcat foarte bine la școală, luam, slavă Domnului, și bursă, dar cei de acasă nu au reușit să-și schimbe părerea despre mine și, mai mult, au profitat că devenisem oaia neagră a familiei și nici nu m-au ajutat cu bani și nici nu mi-au scris.

Mama îmi trimitea sporadic 200 de lei și cam atât.

Țin minte, căci nu se poate uita asta, că nu aveam haine și-mi înghețau mâinile în așa hal încât îmi venea să mor. Nu știu și nici nu pot să nu mă mai gândesc. De ce? Că doar mama avea bani și eu eram studentă și putea și ea să aibă puțină grijă de rostul meu.

Nici mai târziu n-am știut de ce toate au decurs în haos, într-un fel de ordine întoarsă a lucrurilor. Niciodată mama nu mi-a spus că mă iartă și nici nu am simțit-o vibrând cumva mai terestru la evenimentele din viața mea de mai târziu.

Doar două au fost evenimentele care m-au mai pus pe gânduri. Unu, mama a insistat foarte mult să-mi iau un post mai aproape de casă, nu știu de ce nici până azi, poate că ar fi vrut să stau totuși cu ei? Frații mei erau deja cu familii, plecați toți trei de acasă, eu ce mai călătoream prin viață. Doi, când mi-a spus că vrea să-mi crească copiii, adică să mă ajute cu copiii mici, eu eram pe vremea aceea la o școală la țară, în alt județ.


Bineînțeles că alte apropieri n-au mai fost până la moarte.

Era bolnavă, avea cancer la esofag și am stat o lună de zile eu singură cu copiii și cu ea la spital la reanimare. Nu știam de pe o zi pe alta dacă mai scapă sau nu. Mă rugam la Dumnezeu să scape, să pot să am măcar puțin timp să vorbesc cu ea, să mă ierte totuși, să mă înțeleagă.

Nu am mai avut nici o discuție de acest fel.

A scăpat din spital în septembrie, iar la începutul lui martie a murit. Veneam săptămânal la ea, i-am spus situația mea, că ne părăsise soțul și tatăl copiilor, i-am cerut chiar 3000 de lei împrumut ca să am pentru procese, iar ea de-abia mi i-a dat. Era prima dată când îmi dădea și mie ceva împrumut.

Nu a vrut să mă ajute absolut deloc, nu m-a înțeles în ce situație disperată eram, eu cu păcatul și cu vina, eu cu moartea ei pentru care nu puteam să fac absolut nimic, eu părăsită de un soț imbecil, eu cu doi copii mici și eu cu o navetă de 100 de km pe zi. Străină, singură cuc. Ce putea oare să fie mai nașparliu decât atât?

Mi-a numărat de trei ori banii, cei 3000 de lei, și până la urmă tot a greșit cu 100 de lei. Mi-a spus că-mi dă banii ăștia doar cu o condiție și anume, neapărat, cât de curând să-i dau înapoi. I-am promis că cel mai târziu în luna martie o să-i dau înapoi și așa a fost. Am dat datoria, cei 3000 de lei, celor trei frați ai mei care nici nu știau de banii ăștia, căci mama tocmai murise.

Mai țin minte că atunci când i-am zis că voi divorța de soțul meu, ea mi-a spus că ea a trecut munți de greutăți pentru ca noi să avem un tată! Și că dacă nu am eu banii mei la secret înseamnă că sunt o femeie proastă.

A murit mama într-o zi de primăvară, la munte, în casa ei, primele floricele chiar dăduseră în straturi. A murit mama atunci și moare mama mereu, mereu în sufletul meu atât de nedumerit. Nu știu dacă ar fi trăit acum, oare am fi reușit să ne apropiem cumva?


De atunci sau dintotdeauna am rămas o singuratică, o stingheră.

A accepta? Înseamnă oare a lupta? Ce-i mai ușor, a accepta sau a nu accepta?

Mai târziu cu mult, yoga m-a învățat că noi, părinții, suntem doar niște gazde pentru copiii noștri și nu stăpânii lor. Și mai târziu, Dumnezeu mi-a călăuzit viața spre un anumit loc la care am tânjit să pot ajunge.

Mama nu și-a acceptat viața și a intrat în dizarmonie cu toți și toate și i-a fost foarte greu. Iar pe mine, dizarmonia ei m-a afectat foarte mult, aproape total.

Și acum mă doare sufletul că nu am fost destul de înțeleaptă ca să găsesc o cale, oricum, spre sufletul ei. Oare aș fi reușit? Greu de spus.

Ce a mai rămas?

Eu nu m-am schimbat deloc. Am aceleași gânduri și sentimente și, cu toate că mama este moartă, mă străduiesc să rezolv totul cu putere și discernământ, să nu deranjez și să nu supăr pe nimeni. Iar dacă m-ar întreba cineva dacă aș dori să mi se repete vreo perioadă din viața mea, nu mi-aș alege nici o perioadă. Aș vrea și acum, tot timpul, să mă transform, să fug undeva departe de tot, dar mai ales de mine. Nu știe nimeni cât de mult doresc și acum măcar o mângâiere, măcar o vorbă bună, măcar puțină blândețe de la mama.

Ce a mai rămas?

Spun acum că speranța a mai rămas, speranța și dorința, mai ales acum după ce m-a luminat Dumnezeu.

Spun speranța și dorința de a fi bună, dreaptă, înțelegătoare cu toți oamenii cu care vin în contact, iubitoare de oameni și armonie. A rămas totul intact dar mai canalizat, Dumnezeu m-a învățat să-mi iubesc semenii ca și cum l-aș iubi pe El.

Așa că, acum când mă gândesc la ce a mai rămas, mă gândesc la dorința care mă arde tot timpul. Să cunosc oamenii, să-i iubesc, să le dăruiesc, să mă contopesc. Am rămas eu, mai adevărată ca oricând, fără adaosuri și impurități. M-am scuturat cu fiecare eveniment prin care am trecut.

La unii oameni bogăția este în bani și distracții, la mine este faptul că am reușit să ajung la mine, să mă cunosc, să mă iubesc, să mă înțeleg.

Am cea mai mare bogăție. Pacea și liniștea date de Dumnezeu pe un pământ virgin, sufletul meu.


As children, we have all been hurt.


8 comentarii

Scrie un comentariu

  1. Minunata scriere. Mama ta este mama mea si eu sunt mama ta. Atat de aproape imi sunt trairile descrise aici si atat de bine suprinse in cuvinte. Cu siguranta, mama este cea mai importanta persoana in viata unui copil, deci in vietile noastre, ale tuturor. Si lipsa unei apropieri neconditionate fata de mama nu va putea fi compensata cu nicio alta, niciodata, nici in viata asta si nici in urmatoarele. Chiar si asa, insa, avem obligatia – fata de noi si fata de cei ce ne vor urma – sa facem un efort si sa ne intelegem parintii, sa intelegem ca si ei au suferit mult, la randul lor, si ca nu pot da ceea ce nu au. Doar ca sa putem merge mai departe. Tot raniti, dar mai intelepti, mai echilibrati, mai asumati. Felicitari mamei tale, un text minunat!

    Apreciază

    1. Dragă Alina, îți mulțumesc pentru că ți-ai luat din timp ca să-mi lași mie și mamei mele gândurile inimii tale. De-abia aștept să-i povestesc și să-i arăt. Și îți mai mulțumesc pentru mama care-mi ești :) Mie și celor care au acum nevoie de o mama sau cărora le e dor de mama care nu mai este.

      Apreciază

  2. Mă bucur foarte mult sa descopăr aceasta minunată scriere. Tocmai am ascultat zilele trecute ceva despre karma si arderea ei. Despre modul în care ea se poate rostogoli asupra copiilor nostri. Mama mamei dumneavoastră probabil nu s-a iubit și nu s-a iertat niciodată. Mama dumneavoastră rezuma atât de elocvent acest lucru în următorul fel: ” Am trăit în umbra necazurilor si a nervilor ei de femeie neîmpăcată cu soarta. Mama nu și-a acceptat soarta, nu a fost mulțumită de nimic, niciodată.”
    Am avut o revelație la aceste fraze. Și eu
    i-aș putea face același rău fiicei mele. Probabil deja fac acest lucru, de ani buni. Doamna, ati facut ceva minunat pentru mine. Ati sunat din clopoțel, ati aprins butonul roșu, de trezire. Dacă mama mamei mele ar fi scris și dumneaei, dacă mama ar fi scris…
    Va multumesc, simt ca ca cunosc si va îndrăgesc mult! Va doresc ani mulți în liniște și pace și vă mulțumesc pentru darul de suflet!
    Cu drag, o fiică a unei mame pe care nu am înteles-o și mamă a unei fiice, în același timp.

    Apreciază

    1. Dragă Mirela, nu știi cât de mult contează pentru mine primirea ta și gândurile tale. Mama nici atât nu știe, de-abia aștept să te cunoască și să îi arăt cât de frumos i-a răspuns un copil ca ea, o mamă ca ea. Poate ne vom vindeca mai bine împreună. Poate e singurul fel în care ne putem ajuta sau măcar alina unii pe alții și poate singurul care contează.

      În vremurile mamei Magdalenei, viața era foarte grea și dură. Mama mamei avea doar 4 clase, provenea dintr-o familie cu peste 7 frați, iar soțul ei era mai mult prin închisori, la canal, în alcool sau în nori. Mama, la rândul ei, nu înțelege până la capăt că și mama ei a fost atinsă de aceeași viață, una extremă care nu i-a lăsat nicio alegere, nici măcar aceea de a pleca departe cum mama a putut, și chiar dacă i-ar fi lăsat, nu avea educația, mediul și instrumentele pentru a o vedea și a ști cum să fie altfel. Multe spirite au fost frânte și înfrânte în acele timpuri și încă mai sunt.

      Îmi doresc să am posibilitatea să încep să cercetez viețile celor de dinaintea mea, să scormon în arborele genealogic și să adun cât mai multe bucăți din acest puzzle transgenerațional. Ca să înțeleg mai bine cine și cum îmi poartă rădăcinile, de ce au fost cum au fost și de ce au ales cum au ales, prin ce împrejurări sunt eu azi aici și mai ales de ce.

      Îți mulțumesc din suflet și sper ca într-o zi să ne aducem mamele împreună, măcar uneori, copii și mame la un loc pentru a ne putea vedea unii pe ceilalți, ca să știe acum că n-au fost singure atunci, iar copiii să le/se înțeleagă mai bine.

      Apreciază

  3. Impresionant. Citeam si ma gandeam la generatiile de mame care au fost educate in acelasi stil auster, in care ” copilul se pupa doar cand doarme”… Asa a fost mama, asa a fost si bunica. Din fericire, desi in copilarie si adolescenta am avut cu mama o relatie cam ca cea din text, la maturitate, mai precis dupa divort, am reusit sa construiesc canale de comunicare de care acum ma bucur.

    Apreciază

  4. Draga Magda, nu stiu daca tu esti constienta pe deplin, dar in ciuda tuturor obstacolelor si incercarilor prin care ai trecut, te-ai transformat intr-un om si mai frumos, si mai puternic! E ca si cum ai transformat printr-o alchimie numai de tine stiuta, suferinta in praf magic. Inima ta cea mare si frumoasa si-a deschis larg portile si a fost binecuvantata cu acea cunoastere profunda si trezie care sa ii inspire si pe altii, sa le dea curaj si viziune in clipele grele.
    Basca ai nascut, educat si hranit de-a lungul timpului cu tot ceea ce esti, ai devenit si devii in fiecare zi, doua fete puternice, demne si semete ca niste amazoane! Pentru care tu esti zi de zi iubire, inspiratie, mama-matca si farul, esti cel mai important om din vietile lor!
    Ai devenit mama dupa care tu la randul tau ai tanjit toata viata!
    Iar asta e un fabulos dar si har pe care divinitatea ti l-a facut!
    Te iubesc, te pup si te imbratisez, frumoasa Magda!

    Apreciază

Leave a reply or two. Or your testimonials if you ever worked or interacted with me.

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.