Legătura dintre traumă și câștigul mic. Nu faci suficienți bani pentru că nu știi că poți.

Trauma si banii este o ecuație întortocheată. Nu câștigi suficient pentru că nu știi suficient că poți. Câștigurile tale sunt mici și pentru că nu îți pui întrebarea corectă. Întrebarea care îți deschide căile și te îndepărtează de stres și anxietate nu este “Cum să fac să câștig mai mulți bani?”, ci “Cât de departe pot ajunge?”

legatura-dintre-trauma-si-castigurile-mici-bani

Mă întreabă oameni uneori de ce insist să bănănăi pe blog cu frânturi de viață, flash-uri creative și subiecte încadrate pe piața muncii la capitolul soft skills, în loc să specializez conținutul, vorbind mai mult despre lucruri și probleme concrete, în rezolvarea cărora experiența mea ar putea fi utilă.

A new study from Boston College, Harvard University, and the University of Michigan found that soft skills training, like communication and problem-solving, boosts productivity and retention 12 percent and delivers a 250 percent return on investment based on higher productivity and retention.

De ce nu axez continutul pe hard skills? Pentru că nu am supraviețuit unei vieți aproape imposibile cu specializările și hard skill-urile mele, iar în crize cu mize de viață și de moarte nu am ajuns pentru că nu eram suficient de educată și inteligentă, pentru că nu munceam îndeajuns sau pentru că nu-mi făcusem bine munca, ci pentru că atât eu, cât și oamenii din acea parte a vieții eram profund sărăciți emoțional, eram falimentari.

În versiunea lui de realitate, fiecare om din ecuație era un personaj principal, însă în realitățile de la răscruci care ne-au adus pe toți la un loc ne-am împărțit în antagoniști și protagoniști, hiene și cioclii, oameni și neoameni, neputând fi nimeni până la capăt doar una sau doar alta, rolurile nefiind știute de la bun început ca în facerea filmelor.

În episodul cel mai dur din viața mea de tânăr adult în câmpul muncii, care de altfel mi-a schimbat cursul întregii vieți, cel care plătea s-a desprins ca antagonist, iar eu, cea care prestam, m-am desprins ca protagonist. Doar noi purtam responsabilitatea contractului în acea realitate și doar noi am rămas în picioare, toți ceilalți jucători s-au autodistrus, imediat după sau puțin mai târziu, pe căile pe care umblau. Au murit prin implozie, îmbolnavindu-se ireversibil, s-au sinucis sau au intrat la închisoare. Iar hard skill-urile lor nu i-au ajutat cu nimic să evite aceste scenarii letale.

Dintre noi doi, eu am primit de la viață sau univers pedeapsa cea mai mare, pentru că eu am fost cea care am ajuns pe talpa iadului, iar el a fost cel care a rămas la suprafața pământului. De ce? M-am întrebat ani în șir.

De ce eu, împlinind contractul și făcând corect lucrurile, am fost împinsă în prăpastie și lăsată acolo peste zece ani în măruntaiele catacombelor din subteran, iar el, dând țeapă, s-a făcut părtaș la o viață și mai bună decât înainte, cel puțin prin banii cu care m-a păgubit pe mine, iar prin mine și pe toți ai mei și pe cei care depindeau de mine? De ce eu, un om cu intenții bune, am ajuns în hazna, iar un om cu intenții vădit rele, de păgubire, a rămas în puf?

Îmi spuneam eu atunci, în naivitatea mea, că un om trebuie să aibă o miză de viață și de moarte ca să treacă de linia roșie, dacă nu își găsește puterea interioară să nu, că trebuie să aibă un motiv. Doar nu faci rău din plăcere și doar pentru că poți, nu? Îmi ziceam. De ce ai arunca o mână de tineri, cum eram noi atunci, care doar și-au făcut treaba, și încă foarte bine, la dracu? De ce le-ai jefui în felul ăsta viața de tinerețe și oportunități? Pentru ce motiv ai face așa nedreptate? Ei bine, iată, că nu știam nimic despre natura umană și despre mecanismul banilor, al lăcomiei, despre cum corupe o poziție de putere un om și multe altele. Deși hard skill-urile mele erau de aur, în rest eram verde ca un fir de pătrunjel.

De ce cineva mic ca mine de atunci a primit o pedeapsă nedreaptă și încercări nefiresc de mari, iar cineva mare ca el de atunci nu a plătit pentru nicio consecință?

Nu ai cum să nu te întrebi, pentru că nimic din ce ai fost învățat și știi nu stă în picioare.

Nu ai cum să nu te întrebi, pentru că nimic din ce ai fost învățat și știi nu stă în picioare, ba mai mult, hard skill-urile tale nu au nicio relevanță și nu pot face nimic pentru tine în situații marginale.

Îți spun, nimic, dar absolut nimic, din procesul de rezolvare a problemelor concrete și din gestionarea situațiilor de criză din viața și din munca mea în proiecte unde am avut funcții de conducere n-a avut legătură cu competențele hard, cu ce meserie sau pregătire profesională aveam. Cum nici transformarea mea dintr-un proprietar de mică afacere falimentară din România într-un arhitect de soluții câștigătoare la probleme globale și multe alte lucruri prin care m-am reinventat de atunci și prin care am putut să-mi câștig existența și să-mi depășesc măsurile știute, n-au avut legătură cu facultatea pe care am făcut-o, cu certificate și atestate.

Așadar, nu scriu despre probleme concrete de afaceri, strategie, operațiuni și alte lucruri din zona mea de expertiză, pentru că ele nu sunt probleme, ele sunt doar ecuații.

Adevăratele probleme își au rădăcinile în zona de soft skills.

Adevărata problemă din ecuația traumă-bani-bunăstare stă în zona de soft skills, în zona autenticității, unicității și identității, în distanța dintre emoțional și psihic, în tot ceea ce ajungi să fii sau să nu mai fii în urma traumelor.

Competențele soft sunt absolut vitale în această poveste și în povestea rezilienței, aceea de a fi bine oricum ar fi viața. Cu ele răzbați. Ele sunt de fapt mult mai hard decât specializările, motivul și pentru care pozițiile de leadership sunt ocupate de oameni cu aceste calități, în principal, iar în prezent se pune un accent din ce în ce mai mare pe ele la angajări.

Competențele soft sunt definite ca atribute personale care permit unei persoane să interacționeze eficient și armonios cu alte persoane. Discutăm de arta de a face lucrurile și de finețea reglajelor aici. Însă ele sunt mult mai mult decât a fi o persoană drăguță. În spatele acestei mănuși de catifea, stă un pumn de fier.

Care sunt aceste atribute?

– Competențe de conducere (leadership)
– Lucru în echipă
– O bună capacitate de comunicare / networking
– Gândirea critică și rezolvarea problemelor
– Etica muncii
– Flexibilitate/Adaptabilitate
– Gândirea creativă
– Capacitatea de a lua decizii
– Capacitatea de a media/rezolva conflicte/crize

În esență, capacitatea de a fi om, de empatiza și de a iubi. Dar și capacitatea de a face ce trebuie făcut când lucrurile o iau razna, de a tranșa și de a lua decizii grele, uneori chiar neplăcute și care te provoacă în toate planurile omului care ești.

Nu înveți cu adevărat aceste lucruri ducându-te la cursuri și școli, citind cărți, uitându-te la filme și nici dacă stau eu sau cineva ca mine să-ți povestească despre ele, ci prin foarte multă practică și experiență,  până te înșurubezi foarte bine în tine.

Practică obligatoriu însoțită de o atitudine orientată pe îmbunătățire și creștere (de acțiune consistentă), nu una orientată pe repetiție și rezistență (de autosuficiență). Altfel, doar trece timpul. Nu orice timp, ci viața ta. Tu.

Aceste calități soft își au toate rădăcinile în tărâmul emoțional, în unicitatea, identitate și claritatea ta, în valorile și în viziunea ta de viață, un tărâm foarte sensibil la traumă și la urmările acesteia. Legătura de cauzalitate și rupturile acesteia în ecuația trauma și banii își au domiciliul la acest nivel al ființei, în acest tărâm.

În această zonă, efectul traumelor din existența ta, asupra părinților și tutorilor tăi, (auto)educarea, educația sau lipsa ei, dar și (ne)practicarea unei culturi personale robuste fac diferența dintre a fi și a nu fi, dintre a reuși, a nu reuși și a reuși păgubos împlinirea scopurilor tale, oricare ar fi acelea.

Pentru ca aceste atribute să aibă forță, putere, tu trebuie să fii foarte bine aliniat și acordat în sinea ta, trebuie să ai foarte bine stabilite granițele și barierele personale, identitatea ființei tale trebuie să fie bine coagulată, trebuie să acționezi cu încredere în tine și conștient de valoarea ta. Trebuie să fii deschis, dar neezitant în același timp. Trebuie să-ți fii stăpân.

În lipsa unei robuste alinieri, vei falimenta pe cel puțin un flanc al vieții, iar felul ăsta de faliment acționează ca un virus, îți contaminează toată ființa și existența, iar de la un prag încolo și a celorlalți cu care intri în contact.

Nesiguranțele, ezitările, dilemele etice, lipsa de control, instabilitatea emoțională, nehotărârea, nefericirea, frustrările, extenuarea, confuzia, anxietatea și tot ce decurge din nealinierea optimă a planurilor din tine și ale vieții tale, duc invariabil, ca un algoritm matematic, la rezultate sub așteptări sau potențial, până la eșec. În modul cel mai natural nu vei ajunge acolo unde ai potențial să ajungi sau la maximul de potențial al unei situații.

E ca și când nu ar exista un pod solid între viața ta interioară și viața exterioară, între tine și lume.

Și pentru că nu există acest pod sau pentru că este fragil, te clatini, aluneci, te înfricoșezi, ai reacții imprevizibile sau exagerate până și pentru tine, ratezi sau refuzi experiențe care ți-ar fi putut schimba în mai bine toată existența sau care te-ar fi putut ferici sau alina, iar orice confruntare sau situație care nu merge cum te așteptai este abruptă, tinzi să te duci în extreme, trecând ca tancul peste zona de mijloc, a medierii, a înțelegerii lucrurilor din spatele oamenilor, cuvintelor și acțiunilor lor, simțind permanent că trebuie să depui un efort monumental pentru a rezolva lucruri care în mod normal nici n-ar fi trebuit să fie o problemă. În esență, îți lipsește tenacitatea, deși o porți în tine.

În cele din urmă sfârșești de unde ai plecat, în bulă. O bulă în care ești captiv prin simplul fapt că nu știi că ești în ea. O bulă care te vampirizează de vitalitate și potențial, de bucuriile prezentului și de viitor.

Însă acest “cum ar fi normal” din mintea ta este normalul unei lumi utopice, al unei bule în care te-ai învățat să te retragi când viața nu îți livrează conform așteptărilor și în timpii stabiliți de tine, un normal care este o construcție nerealistă, deconectat într-o măsură mai mare sau mai mică de mecanismele vieții, ale naturii umane și ale lumii. Acest fel de normal este ceea ce îți și provoacă dezamăgiri, durere și suferință, nu lumea. Lumea e la fel de la facere.

Acest fel de normal este anormal, de fapt. Este o mutație născută din traumă. Personală, comunitară și societală. O iluzie care te ține prizonier în confuzie. A ta și a celorlalți. 

Confuzia e ca ceața, o vezi doar îndepărtându-te de ea, în mijlocul ei crezi că nu e nimic, că așa e, că așa trebuie să fie.

Aceste competențe soft și corelarea bună între ele și între ele și hard skills fac diferențe consistente și în situațiile convenționale, obișnuite, însă adevărata lor valoare se vede în situații care ies din rutină și pe limite, ele făcând diferența între succes și eșec, între a fi și a nu mai fi, între sănătate și boală, între fericire și nefericire. Cu atât mai mult în zilele noastre, zile când automatizarea înlocuieste multe hard skills, iar schimbările sunt hiper accelerate și exponențiale, oamenii fiind tot mai întinși pe limite, echiparea cu aceste competențe este vitală.

Dacă stai să observi, vei vedea că foarte puțini oameni cu istoric traumatizant câștigă bine, reușesc să-și multiplice banii sau măcar să-i mențină pe cei câștigați.

…și vei mai observa că atunci când sunt abuzați, nedreptățiți sau atacați, nu luptă, nu reacționează, ci renunță pur și simplu la apărarea drepturilor lor, a celor dragi, uneori și a vieții lor. Obediență, zicem noi aici cu pizmă și o oarecare doză de întristare. În realitate, însă, este o lipsă de fidelitate pentru principiile și valorile lor. Pentru că normalul din mintea lor nu se întâmplă, nu luptă. E și o formă de răzvrătire, însă una păguboasă, în primul rând pentru ei.

Din gurile acestor oameni falimentați emoțional (temporar sau nu) auzi cel mai des expresii precum: nu merită, nu are sens, e degeaba, nu are sens să mă judec cu ăștia că-mi stric relațiile sau oricum sunt prea mari ca să am vreo șansă, eu vreau pace și liniște, și tot felul de lucruri de acest gen din zona de mentalitate a pierzătorului de performanță, toate având în comun un singur lucru: o viziune de viață castrată de potențial prin traume date leapșa și primite precum coliva.

În modul cel mai natural, o viziune fragilă și confuză determină o atitudine fragilă și confuză.

Trauma și banii spun și povestea unei vieți fără direcție sau a unei vieți haotice.

Cei mai mulți oameni se învârt în jurul unui câștig lunar cuprins între 600 și 1500/2000 Euro, insuficient pentru acoperirea nevoilor de bază și a unui trai satisfăcător, pentru tot restul vieții lor, pentru zile de muncă care sunt mult mai lungi în realitate decât luna standard de 8 ore/zi, lucru care azi naște efecte devastatoare precum burnout, depresia și alte dezechilibre. Aceștia sunt “săracii bogați”. Majoritatea populației de pe glob, însă, trăiește sub aceste praguri și realitatea ei este mult mai dură.

Probabil că în categoria săracilor bogați ești și tu.

Să nu-ți închipui că, raportat la salariile mici din România, venitul tău de 1000-2000 de euro lunar te face parte din vreun strat superior al societății sau din vreo elită. Chiar deloc, ești doar un sărac bogat care, conform datelor istorice, are toate șansele ca acesta să fie maximul lui pentru tot restul vieții. Ca să știi ce fel de planuri îți faci și care ți-e poziția reală pe harta vieții și a lumii. Nu te ajută cu nimic să te îmbeți cu apă rece. Ești pe muchie, o muchie foarte fragilă.

Nu zic să câștigi bani peste măsură sau să fii milionar, pentru că adevărul este că fiecare ban în plus are prețul său și în niciun caz mai mulți bani nu înseamnă și mai mult bine. Spun doar să ajungi să ai câștiguri pe măsura valorii tale în condiții cât mai omenești și satisfăcătoare, suficienți bani ca să poți să fii ok sau măcar ca să poți să ai energia să investești și în dezvoltarea ta, în visurile și pasiunile tale, în ceea ce îți face plăcere și îți aduce bucurie.

De ce crezi că nu poți depăși acest nivel de câștig? Că doar vrei și ai nevoie.

De ce crezi că doar până la acest nivel de câștig poți ajunge? Pentru că nu ești un profesionist bun? Pentru că nu muncești de dimineața până seara? Pentru că nu ești suficient de inteligent și educat? Pentru că munca ta nu merită o plată mai bună? Nici vorbă. Ești perfect. Au câștigat bani mai mult decât suficienți oameni veniți din fundul cătunelor care aveau și erau mult mai puțin decât ești tu.

De ce crezi că nu poți depăși acest nivel de câștig? Pentru că e lumea cum e și n-ai cum să penetrezi? Nici vorbă. Avem azi oportunități cum nici nu visam. Dar ca s-o spunem și pe cea dreaptă, câți știi că dau fiecărei zile tot ce au mai bun pentru a-și depăși condiția?

Pe acest fond, în modul cel mai natural depresia a devenit boala nr. 1 a lumii. În mod natural stai și te întrebi: ce sens poate avea o viață în care te rotești că într-o mașină de spălat și în care maximul de fericire și împlinire nu-l poți atinge decât ducându-te la o manifestație anti-guvern sau în ziua votului, decât într-un grup de necunoscuți deconectați, dar ca și tine, la fel de nemulțumiți și nefericiți?

Tu realizezi că ești mai fericit într-un grup de străini la o manifestație decât de ziua ta, de Paște sau de Crăciun? Ți se pare în regulă treaba asta?

Nu câștigi mai mult pentru că nu știi că poți. Iar treaba asta are o legătură directă cu traumele și cu modul în care ai fost educat, iar mai apoi cu modul în care te-ai autoeducat. Treaba asta funcționează ca un exercițiu de matematică, greșești un semn, greșești rezultatul.

Nu înseamnă că îți e adormită conștiința și nici că trebuie să te trezești din vreun somn de moarte. Am mai spus asta, e chiar frustrant să tot auzim această poezie neterminată. În modul cel mai natural, facem lucruri cu părțile din noi de care știm. Operăm cu ceea ce știm, nu cu ceea ce nu știm. În cultura în care am fost crescuți si modelați, nu ne vine natural ideea să căutăm ceea ce nu știm că este sau să privim în direcții despre care nu știm că există.

Ai fost pus într-un context încă din vremea copilăriei și acolo ai rămas. Așa cum au fost părinții/bunicii noștri pe vremea comunismului. Acel context îți e toată lumea și tot orizontul. Tot ce simți și nu poți simți este legitim, în contextul vieții tale din acest spațiu geografic este firesc să fie așa.

Nu contează ce poți, asta e începutul călătoriei tale de explorare a ta și a vieții, de a (te) afla.

Contează doar să te deschizi ideii că cele mai multe lucruri despre tine și despre viață nu le știi.

Această deschidere are atât de multă forță în ea, încât îți va schimba percepțiile, modul de a fi, de a acționa și reacționa, de a face lucrurile, îți va îmbunătăți toată viață. Doar punându-ți această problemă, vei ieși natural din mijlocul tău și al lumii tale, vei vedea un orizont mai limpede, chiar și în necunoscut.

Vederea unui orizont mai limpede începe să stingă depresia, începe să calmeze, chiar dacă viața rămâne în continuare provocatoare, deseori grea ca naiba sau și mai grea. Prin această ieșire din mijlocul tău vei putea începe să te (re)construiești, iar odată cu tine și viața ta. Vei putea măcar încerca. Iar dacă va fi să nu reușești să mai ajungi la destinația propusă, vei fi în regulă știindu-te pe un drum pe care ființa ta e liniștită și împăcată.

Această ședere prelungită în centrul sinelui tău, ședere care te ține deconectat de la potențialul tău și de la posibilitățile vieții, este îngroparea în sine de care spuneam aici că ți-o produce trauma. (cel puțin eu așa am simțit).

Cât de departe pot ajunge? Întrebarea care te catalizează și te pune în starea de a face.

Nu câștigi mai mult și pentru că nu îți pui întrebarea corectă. Întrebarea care îți deschide posibilitățile și căile nu este “Cum să fac să câștig mai mulți bani?”, ci “Cât de departe pot ajunge?”

Când te întrebi “cât de departe pot ajunge?” tai legăturile cu depresia, începi să vezi viața prin ochii unui explorator, cu multă curiozitate, în esență începi să construiești și să dobândești mai mult decât ceea ce a fost exclus din tine prin traumă, mai mult decât lipsurile și golurile. Prin această decuplare de la depresie, de la întunericul din acel spațiu strâmt și întunecos în care ai fost îngropat prin traumă (și chiar prin lipsă de educație), natural începi să ieși la lumină, la locuri mai respirabile.

Nu vei mai simți greul ca rău și nu vei mai simți nici răul ca pe ceva de nedepășit. Viața, cu toate ale ei, nu se va mai simți de către sistemul tău ca o cruce prea grea, ca o corvoadă, ci ca un tărâm care te așteaptă să-l descoperi.

În momentul în care vei începe să navighezi în viață sub întrebarea “cât de departe pot ajunge?” vei face altfel lucrurile, îți vei găsi curaj să încerci lucruri împotriva paraliziei și a panicii pe care ți-o induce frica, vei deveni însetat de cunoaștere, de învățare, de șlefuire, de acțiune, de a risca un pic mai mult. Iar toate aceste lucruri îți vor aduce, tot în modul cel mai natural, și mai mulți bani, pentru că pe acest drum vei ajunge să te echipezi cu tot ce ai nevoie pentru a accesa noi niveluri ale vieții, implicit ale oportunităților, iar de aici în mod natural și ale câștigurilor.

Condus de întrebarea “cât de departe pot ajunge?” vei mai constata că oricât de rele, dureroase și devastatoare au fost traumele din viața ta, experiențele tale, ele vor avea o influență din ce în ce mai mică asupra ta. Sigur, câteva circuite prin plămădeala ta rămân afectate, pârlite, unele se pot repara prin terapie, altele nu, dar frumusețea acestei întrebări vine și cu faptul că vei descoperi noi căi prin care-construiești noi circuite, poate chiar bune care duce chiar departe decât fi putut ajunge în versiunea inițială.

Nu pot să-ți spun cum să faci lucrurile mai bine pentru tine pentru că nu-ți știu povestea și nici contextul, însă îți pot garanta că dacă începi să te întrebi “cât de departe pot ajunge?”, singur vei descoperi, conștiința ta, aceeași care te-a ajutat să supraviețuiești până azi și aici, te va ghida cu tot ce ești: minte, trup, inimă, suflet și spirit până îți vei activa formula ta magică și superputerile.

Poți să-ți spui zilnic în oglindă câte mantre vrei (că meriți toată iubirea universului, că ești lumină, că ești bun, frumos și deștept, că ești deja bogat sau mai știu eu ce-ți spui), însă toate acestea sunt doar propoziții simple, dar mai ales lucruri care doar te țin captiv unde ești deja, nu-ți deschid mintea, inspirația și orizonturile, nu au putere de catalizare, nu-ți activează curiozitatea și forța de care ai nevoie pentru a descoperi și trăi viața, dar mai ales pentru a te trăi pe tine.

Întrebările, însă, au această putere. Iar întrebarea “cât de departe pot ajunge?” are o putere deosebită care te poate duce în locuri în care nici nu-ți inchipuiai că există, cu atât mai puțin că tu ai putea ajunge. Este o întrebare ziditoare. Pune-ți cât mai multe întrebări. Întrebările sunt catalizatori, te ajută să te pui în starea de a face.

Legătura dintre traumă și bunăstare în general, este mai mare decât ți-ai închipui.

Bunăstare nu înseamnă mai mulți bani, ci doar un mai bun echilibru. Echilibrul își are rădăcinile într-o bună comunicare între minte, inimă, trup, suflet, conștiință și spirit, între tot ceea ce te compune ca ființă umană.

Trauma întrerupe această comunicare. Întreruperea acestei comunicări se reflectă și în banii de care ai nevoie și pe care nu reușești să-i faci (la timp), în câștigul mic, în veniturile mici sau în pierderi și risipiri. Insuficiența banilor spune deseori povestea golurilor din tine. Din motivul ăsta nu știi că poți. Că poți să faci bani suficienți ca să fii mai ok, că poți să-ți duci pasiunile la performanțe, că poți să fii bine fericit, mulțumit de viață.

Dar trebuie să știi că poți. Poți mult mai mult decât crezi și știi despre tine că poți.

Revenind la întrebarea „De ce?” de la început, îți pot spune că în viață nu avem probleme și încercări pe măsura afacerilor, faptelor sau activităților noastre, ci pe măsura a cine suntem și a visurilor noastre.

Ca să pot urca mai mult, în primul rând în mine, așa cum își dorea toată ființa mea, a trebuit mai înainte să cobor mult, la adâncimi pe măsura înălțimilor. Nu a fost o pedeapsă de la univers, așa cum am perceput atunci, a fost liberul meu arbitru care m-a condus unde aveam nevoie ca de aer să aflu cine sunt și unde autenticitatea mi-a fost testată până în vârfurile rădăcinilor.

Privind înăuntru

Îți recomand să începi să te investighezi fără teamă, ducându-te și la terapie dacă simți nevoia și citind despre lucrurile care te trag în jos sau care te țin departe de cine ești. Acum sunt științe noi care care te ajută să-ți explici mai mult din reacțiile, neputințele și alegerile tale decât a putut face până acum domeniul psihologiei, ai de unde alege. În lumea tot mai complexă în care trăim, avem nevoie de tot ajutorul pe care îl putem găsi și primi.

În acest sens, din cultura noastră, ți-o recomand cu încredere pe prietena mea Petronela Rotar să te însoțească în această călătorie cu ultima ei carte „Privind înăuntru”, o hartă care îți arată unde să privești și cum să găsești o cale potrivită pentru tine, la rândul ei un om care vine de pe un drum greu, ca și mine, ca și tine.

Partea a doua a lucrurilor

Te las în încheiere cu un fragment din Jurnalul Magdalenei, scris de-a lungul vieții, începând din copilărie și până la pensie, mama mea.

Partea a doua a lucrurilor

Partea a doua a lucrurilor este doar partea a doua și nu ultima parte.

Asta ar trebui să avem în gând ori de câte ori suntem singuri, supărați, disperați și ne vine să ne punem capăt zilelor. De fapt, mai mereu. Omul își face planuri de viitor și își spune că dacă nu iese așa, atunci o să treacă la partea a doua. Dar spre durerea noastră, de foarte multe ori, nu iese nici partea a doua a lucrurilor și atunci unii se sinucid, alții rămân și îmbătrânesc singuri, iar alții, ca mine, mai caută.

Pentru mine partea a doua a lucrurilor se numește Pajiștea Verde și se află undeva în partea dreaptă a sufletului meu, pe o ușă complet secretă. Acolo îmi ling toate rănile, oricât de dureroase ar fi și tot acolo pot să spun “Uite, se poate și așa!”, “S-ar fi putut și așa!” sau “Ce-ar fi fost dacă?”.

Și totuși, undeva în mine simt o revoltă puternică care spune NU oricărei variante. Aș fi vrut să fur destinului meu o părticică intimă pe care s-o trăiesc altfel.

Cine alege partea a doua a lucrurilor? Liberul arbitru?

Cine este liberul arbitru și cum funcționează? Nu-ți trebuie oare atâtea calități deosebite (răbdare, perseverență, experiență) ca să ai un liber arbitru bun? Pentru că, dacă alegerea este bine făcută, restul merge aproape de la sine, iar după ce liberul arbitru și-a făcut treaba și a ales, urmează Dealul Vieții.

Pentru un om echilibrat viața lui în sine este o performanță. Fiecare își dă seama pe la 50 de ani și clatină mărunt din cap că ar fi putut să nimerească altfel, că ar fi meritat o altfel de viață.

Dacă ai face o statistică, nu știu dacă la 10 persoane găsești una în armonie cu propria-i viață fericită. În rest, oamenii stau de silă unii cu alții și, după ce au întemeiat o familie și au peste 20 de ani de căsnicie, acum nici măcar nu se mai tolerează, ba din contră, se urăsc și ar fi în stare să-și facă rău unul altuia.

Și totul din cauza liberului arbitru.

Și atunci, cum să nu te gândești profund când iei o hotărâre și când, vrând nevrând, începi să privești și să te gândești și la partea nevăzută a lucrurilor?

Pentru unii oameni partea a doua a lucrurilor poate să însemne bani, case și alte bogății. Pentru mine, partea a doua a lucrurilor este ca un fel de culoar între mine și el, El Dumnezeu, El în care pot să mă strecor și să mai cotrobăi o dată după răspunsuri. Iar răspunsurile vin mereu bune și mereu la timp.

Ani de zile, aproape toată viața, nici nu m-am gândit la Dumnezeu și la rugăciune, eram ca o casă cu storurile trase, îmi lipseau o serie de trăsături cu totul umane, este vorba de bunătate, iertare, răbdare, iubire, speranță. EU credeam că așa te naști, cu ele sau fără ele.

Ce mult mi-ar fi folosit credința, împăcarea cu mine însămi, înțelepciunea și liniștea interioară în relațiile cu mine și cu viața. Am avut puncte culminante în viață pe care dacă le-aș retrăi cu forța mea de acum, desigur că altul mi-ar fi fost destinul.

Întrebarea “De ce?” a apărut în viața mea târziu. De ce am semănat în viața mea spini? De ce nu am semănat grâu pe câmpul vieții mele? Răspunsul este cam greu de dat.

M-am trezit într-un vârtej în care eu m-am simțit doar o piesă componentă care trebuia neapărat să facă ceva anume, ceva special.

Detașându-mă, trebuie să spun că cel puțin de 4-5 ori prin hotărârile așa zisului liber abitru am rupt efectiv forțat un anumit lanț care se tot strângea în jurul meu și mă forța fără limită să trăiesc după alt ritm decât al meu.

Acum știu că ele se dobândesc pe parcursul vieții și mai știu că ele te umanizează și te fac fericit, ele îți aduc mântuirea.

Ce am forțat? Intrarea la o școală din oraș pe care am ales-o eu contra tuturor. Intrarea în facultatea pe care eu singură am ales-o fără ajutorul sau încuviințarea nimănui. Corectitudinea cu care am stat cei trei ani de stagiu undeva, în timp ce alte perspective roze nu se ofereau, fără a depune nici un pic de efort. Forțarea primei mele căsătorii. Forțarea nașterilor mele. Forțarea celei de a doua căsătorii. Forțarea celei de a treia căsătorii.

Totul se pare să fi fost liberul meu arbitru, dar în acelas timp și forța care venea din limitarea unor situatii…erau drumuri care efectiv se înfundau.

Mi-a spus cineva referitor la prima mea căsătorie și la alegerea tatălui copiilor mei:

  • Ei, ce! Aveai 27 de ani! Nu erai nici prima, nici ultima femeie. Ce? Îți era frică că nu te vei mai mărita? Doar erai normală, aveai o facultate și, slavă Domnului, arătai și foarte bine!

Vezi? Așa pesemne că se vedea de afară persoana mea, dar eu oricât m-am străduit mult timp după aceea, niciodată nu am putut să mă privesc așa și nici să-mi dau nici un fel de alte șanse care m-ar fi putut duce la progres. Curios este faptul că, dacă m-aș afla în aceeași situație, tot așa aș fi procedat! Și cu tot atâtea speranțe!

Ceva foarte important a fost faptul că toată viața am tot căutat ceva, ceva anume pe care îl purtam din strămoși și care se ascundea foarte bine cu anii. Era ca un fel de matcă, un fel de comportament sau un fel de liniște, de armonie, de împăcare, de găsire pe care parcă aș fi știut-o de undeva și pe care am tot căutat-o ca pe o parte care, exact ea, îmi lipsea.

Mai târziu am simțit că ceea ce-mi lipsea se găsea undeva în macrounivers, dar eu eram cea care trebuia să caut! Iar mai târziu, am simțit pe deplin că dacă nu sunt bine pregătită, nu o să găsesc niciodată acel ceva atât de misterios, de drag, de puternic, de adevărat, acel suflet rotund și minunat care mă atrăgea într-un fel așa de puternic și fără de care m-am simțit tot timpul atât de săracă toată viața.

Mai concret, acum când judec altfel, îmi dau seama că drumul, singurul de altfel drum al vieții, este credința.

Leave a reply or two. Or your testimonials if you ever worked or interacted with me.

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.