Acum 6 ani plecam pentru totdeauna din țară. De atunci vin și plec, revin, vin și plec din nou.

Acum 6 ani plecam pentru totdeauna din țară. De atunci vin și plec, revin, vin și plec din nou.

Dacă deasupra mea ar fi o cameră video care-mi înregistrează viața, aș părea complet nebună. Dar ca într-o parodie. Din afară, cineva cu viața în rândul lumii ar putea zice că nu știu de capul meu, că am un suflet hoinar și că sufăr de virusul plecărilor în lumea largă, wanderlust or whatever.

Nu știu la alții ce efect are emigrarea sau viața de expat, dar la mine, odată dezrădăcinată, o parte a rămas plecată, alta își poartă rădăcinile în buzunare și nu mai vrea să le planteze nicăieri pentru că uneori simte toată planeta acasă, iar alteori o gară triaj, iar o alta, din ce în ce mai mică, își mai închipuie din când în când că într-o bună zi va rămâne pe undeva până la capăt.

Însă eu mă văd murind din mers, pe un drum pe undeva sau în vreo prăbușire de avion, caz în care n-ar fi exclus, având în vedere felul meu de soartă greu mântuibila, să fiu unicul supraviețuitor, ca să nu mor neîncercată până la capăt. O prietenă bună îmi spunea că va fi invers, un om ca mine nu poate avea decât un sfârșit absolut stupid sau cel puțin ridicol. Ironia sorții, zicea. Nu e exclus să aibă dreptate.

În ciuda multor drumuri pe care le-am făcut, dacă stau să număr destinațiile, am călătorit foarte puțin de fapt. În realitate nu știu multe despre lume, orizontul meu e mărunt. Paradoxal, de altfel, pentru că în zona rezolvării de mari probleme, având în vedere ce am rezolvat până acum cu success, orizontul meu nu are margini. Mintea omului…un alt mister, poate cel mai mare.

Recent m-am apucat să recitesc Cartea de la San Michele de Alex Munthe. O bijuterie de carte. N-am mai citit-o de 10 ani. Mi-a plăcut cum mi-a plăcut atunci, însă acum, după 6 ani de viață în care am fost sortită insulelor și drumurilor, o înțeleg altfel. Parcă îmi umple toate locurile goale. Prima pagină îi lipsește, aia goală pe care oamenii scriu dedicații. M-am enervat, am rupt-o perfect și i-am zis să și-o bage în cur. Acum m-am ofticat că m-am enervat atunci, avea farmecul ei pagina aia, chiar dacă era un șlagăr.

În vremurile alea te pocneam de nu te vedeai dacă dădeai cu virgulă la autenticitate și dacă umblai cu alunecoșenii și superficialități. Eu nu știam pe atunci că oameni mari nu știu de capul lor. Acum mi se rupe basca în primul rând pentru că nu mă mai mir. Nu mai zic ce gândesc dacă nu sunt întrebată de zece ori la rând.

Așa am stricat impresia câtorva oameni care chiar contau pentru mine. Le-am zis căcaturi pe vremea când eram prea verde ca să știu cum să le dau cu parfum. Lumea înghite mult căcat dacă-l parfumezi, ba chiar îți cere mai mult și mai mult. Ăia mai fini și crescuți în bule s-au retras cu politețe japoneză. Ceilalți mi-au zis și ei câteva pe măsură. Pierderi, pentru că una peste alta toți eram mișto, dar uite că dacă rămâi cu o idee despre unu, în versiunea by default a vieții nu-ți mai iese din cap.

Acum 6 ani plecam pe o insulă unde nu mai fusesem niciodată, dar unde ar fi trebuit să plec mai înainte cu 10 ani, ceea ce nu s-a mai întâmplat pentru că am avut gărgăuni în cap și m-am răzgândit în aeroport. Aveam 24 de ani, erau cu viză plecările pe atunci și mă tirasem la aeroport absolut convinsă că voi emigra. N-am putut pentru că n-am simțit că am încercat cu adevărat în țară. Așa că m-am întors și am încercat.

Vorba “încercarea moartea n-are” n-a fost adevărată la mine. Mie încercarea aici mi-a fost letală. Așa că, după ce am pierdut tot ce se putea pierde și peste, la 34 de ani am plecat, ferm convinsa că dacă nu mor pe drum, o să mor acolo. Doar că acolo soarele și grija prietenei mele care m-a găzduit și ghidat m-au resuscitat. La rândul meu, îmi place să cred că n-am rămas datoare.

Acum… dacă eram resuscitată, ce să fac? Înapoi toate podurile erau arse, acolo nu era nimic pentru mine în contextul unei lipse totale de resurse, înainte nu era nimic și, chiar dacă ar fi fost, eram piele. Unde să mă duc și cu ce?

Acolo, în locul și în punctul ăla de viață mi-am dat seama că tot ce mi s-a părut mie a fi până atunci reinventare nu era nici măcar începutul. Faptul că îmi salvasem viața nu făcea decât ca un greu și mai mare să înceapă. Nu mai era nimic de reinventat, trebuia să inventez.

Dar cum să te inventezi? Cum să-ți inventezi o viață? Cum s-o zidești? Din ce? Cum să faci tot din nimic?

jurnal-de-proza-scurta-pe-dinafaraCuvintele. Cu ele am început. Întocmai cum zice și la Scripturi „la început a fost cuvântul”. Ele m-au ținut laolaltă. Ele mi-au fost și soluții la multe probleme, ele mi-au fost prieteni, vindecători, tovarăși de drum în autobuz pe navetă, mamă, tată și tot. Atunci s-au adunat textele din Pe dinafară. Și tot atunci s-au adunat multe scrieri pe care nu le-am pus încă cap la cap, cărți și filme.

Zilele astea mi-am pus ordine în hârtii și în lucruri pentru că plec din nou într-acolo. Iar mă întorc. Să mai inventez un pic la ce m-am apucat cât am stat, uneori mai mulți ani, alteori mai puțini sau doar luni și săptămâni. La fiecare revenire, am mai inventat un punct și am mai făcut un vârf de pas, sperând că la următoarea să le pot conecta.

Multe plecări și reveniri au fost între timp și n-am putut conecta punctele. De fiecare dată m-am întors mai robustă un pic, dar n-a fost suficient. Nici cât să rămân acolo, nici cât să rămân aici și nici cât să plec în altă parte.

Am venit înfrântă și convinsă că asta a fost. Am plecat înfrântă, crezând la fel. Am rămas asemenea în răstimpul dintre.

Cu timpul, lucruri noi s-au mai întâmplat și am mai făcut, cât să realizez că nu a fost asta tot și că sunt șanse. Viziunea mea care a luat naștere în ziua aia la Mariposario (într-o română de lopată, la Fluturărie) a supraviețuit. N-a fost doar în capul meu o altă idee care moare mai înainte de a se naște. Poate de data asta o să reușesc. Sunt mai bine echipată în episodul ăsta, cel puțin pe flancurile unde nu eram chiar așa. Pe altele mă simt foarte obosită. Iar pe altele sunt în genunchi.

Am jurnale din anii ăia. Nici nu mai țineam minte că am. Le-am găsit în niște cutii în care nu mai știam ce e. Le scriam telegrafic uneori, alteori scriam un caiet deodată. Am jurnal până și din cele mai frumoase zece zile de atunci, dintr-o iarnă. Deși uitasem complet că le-am marcat, mi le aduc aminte ca și când ar fi acum. Nu știu cum supraviețuiesc în feluri atât de fidele unele lucruri.

Mai am și mii de fotografii și știu fiecare unde și cum a fost făcută, dar mai ales cum eram și ce gândeam. Le-am luat la rând zilele astea. Una câte una. Mii de minute. Nu eram cu mult diferită decât acum, dar eram totuși destul de afectată după tsunamiul de dinainte care durase 7 ani. Mă știu eu, din afară se vede mai puțin. Aveam o inflamație generalizată în tot corpul și îmi aduc aminte că a durat vreo doi ani de stat în clima aia să înceapă să dea înapoi. Atunci am fost pe una din granițele dintre viață și moarte. Mi-a fost clar. În toată claritatea nu m-am panicat. Am zis că dacă îmi revin, bine, dacă nu, nu. O să fiu unul din oamenii care au murit mai înainte de vreme. Nimic nou pe pământ.

Tot o cușcă au fost și anii ăia, însă una mai blândă și mai frumoasă. Am simțit toată perioada aia ca pe un exil. Ca în poveștile alea din Scripturi în care Dumnezeu îl trăgea pe câte unu pe dreapta pentru o vreme, pentru a-l scoate la vremea potrivită de prin ce peșteri se uscase între timp.

Am fost foarte recunoscătoare. Niciodată nu fusese mai bine. Soarele m-a ajutat să fiu recunoscătoare, din proprie inițiativă nu știu dacă mi-ar fi venit foarte natural. Mi-am zis că și dacă asta e tot, e bine și așa. Am ajuns destul de departe pentru ce pronosticuri aveam.

De atunci și până acum a mai trecut o viață. Pe asta am simțit-o mai mult ca pe un soi de convalescență activă. Ca și când cineva m-a pus la îngheț și mă scotea doar când era vreo misiune în care existența mea era necesară. Niciodată pentru mine, ci doar pentru ceilalți și misiunile lor. Variațiile astea noi de temperaturi m-au mai călit o tură. Prin ape de felul ăsta încă nu trecusem. Obositoare treabă, mai ales când nu te reprezintă ce ai de făcut. Oricât te-ai motiva, tot te vampirizează.

Așadar, în 6 zile plec, bilet doar dus. Despre întors nu știu încă nimic. O să aflu pe drum. De întors mă mai întorc, pentru că între timp mi-am făcut un fir de plan și aici, în paralel. Toamna mă așteaptă aici, cel putin pentru o încercare care mi s-a înșurubat în cap, o răscruce la care am mai fost în urmă cu 12 ani și de la care viața m-a dus pe un alt drum decât cel pe care mi-aș fi dorit. Acum poate iese și ca mine. Va fi infernal, bineînțeles, împărțită între atâtea mii de kilometri. Nu mă deranjează, pe făgaș să fie.

A fost San Juan ieri. Mi-am adus aminte de o noapte pe plajă acolo în care lumea dădea foc simbolic la toate necazurile și trecutul pentru a se reînoi.

Am un garaj întreg la mama, cu ce a mai ramas din lucrurile din viața de dinainte sa plec, pe care îl visez în foc în fiecare an. Mi-am promis că în prima zi de iarnă din anul în care viața mea își intră pe făgaș o să fac un foc de tabără cu el. O să stau zile și nopți în șir să pun cu grijă, lucru cu lucru, și să le privesc pe toate până la capăt cum ard. Niciodată nu mi-am dorit ceva mai mult decât să dau foc acelui garaj.

Am înțeles-o perfect pe Serena Waterford din Handmaid’s Tale sezonul 3 de acum, când a dat foc casei. Milimetric am înțeles-o. Inclusiv privirea ei dementă de dinainte să pună foc pe tot am avut-o și o am ori de câte ori privesc garajul din capătul aleii. Sper că anul ăsta să fie acel an.

Iată versiunea mea de acum 6 ani.

Lasă un răspuns