de vară (#3 camino del amor)

de vară (#3 camino del amor)

Cuvântul spaniolilor pentru cale/drum/călătorie, acest camino, mi s-a părut de la primul sunet îmbrăcând ca o mănușă drumul iubirii, al ei către noi și al nostru către ea. Un drum uneori pieptiș, alteori deșertic, alteori prin întuneric și prin tot felul de pericole. Ca un pelerinaj al inimii în care iubirea deseori se îmbracă în Fata Morgana, iar tu invariabil îi cazi în mreje. Fie inconștient, lipsindu-ți discernământul, fie știind exact ce faci și totuși faci de prea multă sete și foame, de prea slab și vlăguit ce ești sau ajungi să fii, uneori chiar de prea căldicică ce ți-e natura.

Noi visam mult la povestea asta, cu mult înainte de-a avea vreun mușchi antrenat pentru forța ei și pentru realismul deseori prea brutal al vieții care revendică alegeri dintre cele mai grele.

Azi am vrut să ajung într-o parte, dar am greșit drumul, ca de obicei, și tot ca de obicei nu m-am opus, l-am lăsat să mă rătăcească cum știe el mai bine. Și m-a rătăcit la o plajă de o rară frumusețe, una pe care n-o știam încă și la care ajungi mergând mult pe jos de la mașină, iar mai apoi urcând și coborând la fel de mult. Una periculoasă stătea scris pe un panou.

panorama-playa-el-alcon

Mergând, urcând și coborând, ba cu soare de jur împrejur, ba printre plantații de banane, ba prin zone aride sau stâncoase, gândul care a vrut cel mai mult să iasă la suprafață a fost unul legat de iubirea dintre partenerii cuplurilor mișto în toate aspectele, mai puțin cel sexual, unde domnește nimicul perfect.

Nimicul perfect în această ecuație este o relație afectuoasă, profundă la nivel emoțional, sufletesc și spiritual, intimă chiar, dar care se termină acolo unde începe intimitatea sexuală. Grație ai putea zice dacă ești un călugăr shaolin.

E fascinant cum doi oameni pasionali se pot neutraliza reciproc de la prima atingere.

Nu vorbesc de cuplurile formate din oameni care pozează starea fericirii pentru facebook sau instagram, ci de oameni care se respectă și admiră cu adevărat, care sunt legați de cele mai frumoase valori și viziuni de viață, care s-ar lăsa cu ochii închiși unul pe mâna celuilalt, care ar merge unul pentru celălalt până la capătul pământului. Acei oameni între care există mai înainte de orice o autentică prietenie, suficient de puternică încât să-și poată construi pe ea o viață frumoasă și prosperă împreună până la capătul capătului dacă ar putea accepta tot până la capătul capătului prețul cu care vine la pachet o legătură zgâriată cu acest fel de disfuncționalitate: asexualitatea. Ca stare a relației, nu a protagoniștilor.

Nu vorbesc nici de codependență și alte variații. Nici de oameni care n-au în general interes sexual. Nici de oameni fricoși nu vorbesc si nici de fazele temporare și trecătoare de asexualitate care vin la pachet cu suprasolicitarea, stresuri, drame, copii și alte povești, ci de acele legături în care cei doi pot supraviețui în condiții rezonabile, ba chiar bune, până la sfârșit prin tot ceea ce-și oferă, acest tot resimțindu-l deopotrivă a fi mult mai vital si important decat sexul. Un sex care oricum pălește în față îmbătrânirii sau a bolii. Îți poți zice foarte natural, fără să greșești, privind în perspectivă. Cum tot la fel îți poți zice: când pasiunea se stinge, nu valorile, prietenia și respectul ne rămân? Nu pentru criteriile astea ne-am ales?

Sigur, dar bătrânețea e acolo, iar viața și încă tinerețea sunt acum, aici. Virgula stă în cronologie. Cântarul vieții nu funcționează prin pusul lucrurilor laolaltă și nici cu planuri generale.

În cazul ăsta nu sexul e lipiciul care îi ține pe cei doi împreună, ci acest gând: dacă oricum voi ajunge inevitabil într-o zi la această fază de pălire, pentru ce să îmi fac exitul dintr-o relație cu un om care răspunde tuturor căutărilor mele de o viață? E mai mult bine decât rău. Nici măcar nu e rău vreodată, ci mai degrabă inert, pasiv. 99% e foarte bine. 

Însă lipiciul cu forța cea mai mare care îi ține laolaltă pe cei doi nu este nici măcar acest gând, ci autenticitatea. Nimeni nu ascunde sub preș această realitate. Se mai zbate unul, se mai zbate și celălalt, vorbesc despre asta, însă cumva toate zbaterile astea se domolesc de la sine când cei doi se țin de mână și privesc viața. Nu dispar, ele sunt acolo și mocnesc, dar nu ridică probleme de netrecut peste.

Nu încă.

Ai putea zice că ce nu ridică probleme este realitatea care nu s-a întâmplat încă. Perspectiva mult mai apropiată decât scenariul încă aparent îndepărtat al pălirii. Încă n-a apărut în peisaj Fata Morgana, persoana îmbrăcată în focul pasiunii care îl va aprinde pe unul sau pe celălalt. Acea persoană imperfectă 99% dar care cu al ei 1% poate da sens și viață tuturor lucrurilor. Sau dependența pentru ceva sau altceva. 

Câți nu plătesc 99% pentru 1%?

Câți nu plătesc tot pentru nimic, doar să se elibereze de senzația de sufocare pe care o dă o lipsă?

Câți nu pleacă de lângă omul care le-a fost și le va rămâne, poate, pentru toată viața “acasă”?

Câți nu suferă în urma acestei plecări împotriva careia n-au putut rezista, întrebându-se: De ce acasă nu sunt și fericit? Împlinit? De ce acasă nu mă simt viu? De ce vreau să plec de acasă? Oare nu mă lăcomesc? Oare nu sunt recunoscător? Oare am dat tot ce am avut mai bun acestei relații? De ce nu pot închide ochii la un pic de disfuncționalitate? Pentru ce am făcut tot camino de până acum, nu ca să ajung acasă?

Când pui punct unei relații toxice e mult mai simplu în tot greul. Merită să pui punct. Nu simți că ai o pierdere, în cel mai neasumat caz simți doar că ți-ai pierdut timpul în relația aia. Când moare partenerul, deși durerea e devastatoare, accepți în cele din urmă mersul vieții. Când pleci de acasă, simți pierderea, o simți adânc pentru că tu o provoci. Responsabilitatea are altă greutate.

Pe de altă parte, dacă nu pleci, riști ca o parte din tine să moară și odată cu ea, poate și mai multe părți din tine, unitate fiind, fiecare celulă influențând-o pe alta și altele până la tot.

Pleci – nu pleci e o ecuație a extremelor, însă.

Cum arată mijloacele posibile în spețe de felul ăsta e greu de spus, mai ales dacă cei doi nu vor să devină de comun acord, măcar câteodată, cei trei sau alte variații și deviații. Când se străduiesc să rămână și clean pe deasupra. Răspunsurile sunt unice, de la caz la caz, însă rar vezi cupluri căutând cu adevarat răspunsuri. E suficient că unul să nu se străduiască, să nu vrea, să nu poată. 

Un răspuns ar fi consilierul matrimonial/terapia de cuplu. Altul sau complementar, (re)negocierea, mult mai probabil în cazul jucătorilor, al persoanelor de acțiune.

Însă astea sunt alegeri, alegeri care îți vor cere prețul altor ani din viață, iar ca să le faci ar trebui să-ți fie clar, totuși, cine ești și ce vrei de la viața asta. Altfel, nu vei putea duce, nu îți vei putea asuma. Nu vei putea nici măcar aștepta până când adevărul îți va deveni mai limpede.

Când se ridică problema plecării de acasă tot ce ești și vrei îți e pus sub semnul întrebării. Toate planurile și viața împreună își schimbă coordonatele, totul e supus reconsiderării.

Pentru că plecarea de acasă nu mai înseamnă că veți mai lupta împreună să vă fie bine împreună, ci veți lupta împreună să vă fie bine separat.

În viața asta mai grea decât în oricare de dinainte vei rămâne în joc cu cei care pot duce jocul. Iar în cazul unui astfel de cuplu, despărțirea pare un gest pentru amatori și debutanți, o glumă chiar în unele zile, ba în altele chiar o complicație nenecesară.

Cazuistica nu arată că ar fi prea mulți jucători apți pentru arenele vieții, astfel că probabilitatea apariției unui terț jucător care ar putea complica emoțional povestea e atât de mică, încât nici n-o poți lua în calcul. Și atunci unde să mai pleci și de ce, ca să ce?

Poate nu degeaba zic miliardarii lumii că cea mai inteligentă investiție pe care au făcut-o în viață a fost nevasta. Miliardarele încă nu se pronunță. 

Dacă pe el camino de amor există o speță cu adevărat grea, atunci asta este.

Povestea de iubire dintre doi oameni care nu sunt îndrăgostiți unul de altul, dar care își sunt loiali cât să decidă că le e mai bine dacă luptă împreună în arenele vieții decât separat, care lucrează cu adevărul pe masă și care își securizează unitatea prin fidelitate chiar dacă relația nu le oferă tot ce au nevoie. O vreme. Una a cărei durată au lăsat-o liberă.

Ziua la plaja El Alcon a fost ieșită din comun. E o plajă cu o energie aparte și oameni foarte în formă, atât femeile cât și bărbații. Și foarte puțini, bineînțeles. Ideală pentru a sta acolo toată ziua dacă vii pregătit ca pentru picnic. Altfel, vei suferi un pic pentru că este sălbatică total. Nu m-am gândit la nimic, am făcut baie, am dormit și am învățat și am găsit arici de mare, ceva ce nu mai văzusem. Sub mult soare. Sub tot soarele, de fapt.

playa-el-alcon

În astfel de portaluri e ca în ora de aur, totul e perfect si nimic altceva nu mai contează. Simți că poți muri liniștit, nu te mai tulbură gândul că ai muri în mijlocul acțiunii, ba chiar al vieții, că ai lăsa totul neterminat și atâtea mărturisiri nefăcute. Sunt singurele feluri de timp în care viața și moartea se confundă și devin una, în care totul și nimic pățesc la fel, în care îți e limpede că totul aici e cu împrumut și temporar, inclusiv identitatea ta.

Iar acest fel de claritate te liniștește într-un fel aparte, îți pune viața și lucrurile într-o altfel de perspectivă, una în care până și amorul își pierde din greutate. Până la urmă ce iubire e aia cu o identitate temporară? 

Un pic mai greu e când se închide portalul și te regăsești unde erai, om. Unul mic, chinuit și tot mai ciudățel.

2 Replies to “de vară (#3 camino del amor)”

  1. Asadar ai reaparut… Bun! Eram intrigat de tacerea ta si nu stiam ce sac ti-ai mai pus in spinare sau vrei sa dai jos!? Tot aia…
    Asadar, am aflat ce dai jos din spate.
    Pana sa comentez totusi ceva, in sensul de a intinde o mana sau al unei batai prietenesti pe umar, nu ma lasa in pace o intrebare…
    Combinatia asta de unu plus unu persoane este de regula simpla, cel putin la inceput: vazut, placut, testat, bifat! Aici pornesc artificiile! Apoi se sting. Apoi trece timpul. Apoi uitam ce ne iesise la test si testam iar si… parca ceva nu mai da bine, nu stim exact ce!? Apoi tot nu stim ce nu da bine si ne obisnuim asa. Apoi nu mai dam bine noi cu noi, in oglinda, intr-o buna dimineata. Apoi, cu icneli, oftaturi, strigate, nervi si transpiratie, incercam sa punem ce-i prin jur unde a fost odata: pantofii pe raft, haina in dulap, sentimentele in inima(parca acolo le tineam!?), sclipirea era in ochi(asta-i sigur dar de ce nu mai sta acolo!?), in fine…munca inutila si grea si trista pentru ca nimic nu mai vrea sau nu mai poate sta acolo unde statea candva… Si, uite-asa, se lasa cu boccele-n bat! Spectacol mai trist ca asta – exista, este adevarat, dar nu vreau sa ma gandesc acum la limite – cu greu de gasit!
    Acum ma intorc la intrebarea aia de nu ma lasa-n pace: unde a fost testul?
    Pentru ca daca n-a fost, si adunarea de unu plus unu a inceput pe bucatele, linistit, cum zice vorba aia “din neatentie si nebagare de seama” , atunci este vorba de o aritmetica aplicata prost, care incearca sa scoata o ecuatie din rezultat, adica fix pe dos. Si o spun din experienta, din pacate! Cred ca este unul din chinurile cele mai mari pe care si le poate produce un om singur, sub copyright-ul “manu propria”. Tristetea boccelelor disparand la capetele opuse ale aceluiasi drum este aceeasi, ca si in situatia precedenta dar mai are un cui, unul in talpa. Si alea din cap sau talpa sunt cele mai bine infipte, pentru ca ni le batem noi insine!
    Nu sunt critic, departe gandul asta de mine, dar stiu ce inseamna un “blind” cand mizezi pe sume mari! Este un risc asumat dar asta nu-i scade potentialul letal. Teoretic, decizia de a juca ne scoate din emotional, inima bate regulat si la numarul de batai pe minut recomandat de medic, tensiunea este in barem. Ramane doar senzatia indescriptibila a asteptarii rezultatului, cand timpul sta in loc, ochii sunt ficsi, cu pupilele dilatate iar aerul suiera iesind din piept: Full House sau nimic? La tine nu a fost Full House! Atat. Inca o mana pierduta! Asta pentru jucatori!
    Cat despre entropia substantei din care suntem facuti, ei bine, se duce-n stele in situatiile astea, indiferent daca suntem genetic jucatori sau nu. Sunt greu de dus oricum deoarece ratiunea trebuie sa serveasca sentimentelor, vorba lui Hume care, in paranteza fie spus, vad ca se reinterpreteaza acum si multe nume mari cred ca a avut niste intuitii de geniu! La urma urmei, daca privim atent, exista o dualitate intre sentiment si ratiune, dincolo de evidenta definitiilor. Sentimentul, sau mai general emotia/senzatia, este reactia prima a viului si in acelasi timp prima forma de ratiune, in sensul de actiune care determina o reactiune.
    Exista, desigur, meditatiile, o paleta larga, apoi diferite filozofii si/sau indrumari spirituale sau de specialitate. Eu sunt, insa, un dinozaur care n-a fost convins decat partial ca unele din ele ajuta, insa limitat. Ce este distrus in fibra noastra, aia fara de care n-am fi noi insine ci cu totul alte persoane, distrus ramane! Se repara in cele din urma dar cu efort si durere, ca un picior rupt! Iar asta o stii si tu foarte bine! N-ai ce-i face, ca la gripa.
    Pot, de asemenea, sa inteleg cantecele sirenelor pe care le-ai auzit dar trebuia sa te legi si tu de catarg! Ce catarg? Ala nasol, al teoriei lui “daca”, adica o legatura pe veci, dureroasa pe veci si, desi salvatoare fiind ea sa fie, nu salveaza nimic, de fapt! Incurca pe “vreau” cu “daca” si atata tot…
    Ca sa inchei, este o situatie dintre lumi in care, orice ai alege, iesi busita!
    Eu, unul, as fugi de amintiri. Mi-as proiecta toate dorintele neimplinite spre “unu” urmator, cu promisiunea ca de data asta voi face lucrurile in ordinea corecta, cu gandul mai putin catre “doi” care, de moment, poate sa mai astepte… Este, daca vrei, si un principiu al compensarii! Undeva, in toate calculele viitorului, sunt sigur ca vei rezolva ecuatia asta simpla dar atat de grea.
    Iti doresc tot ce-ti doresti tu si cu asupra de masura! :)

  2. N-ai aflat :)) Timpurile se amestecă când omul mai scrie. Și nici n-am dispărut, e doar o vreme dominată de acțiune. Joc, ca să rămân pe subiect.

    Eu am început să mă simt tot mai bine cu emoțiile în plan mai îndepărtat; sunt fana abordării mai pragmatice un pic conform căreia să lăsăm efuziunile pentru literatură și cinematograf, iar în viața reală să nu ne manifestăm emoțiile dacă nu e cazul, să se arate adevărurile mai înainte de a ne apropia prea tare si de a ne alege termenii implicării. Mai puțin poetic, ce-i drept. Nu înseamnă că ele nu sunt/deconectare, ci că s-a schimbat raportul de putere.

    Altfel, nici eu nu sunt fană meditație, mindfulness și alte derivate, în felul meu de viață genul ăsta de abatere de la acțiune poate fi letal. Rugăciunile mi le fac în mers, tot pe genunchi.

    Cât despre sirene, ăsta e rolul lor, să-și cânte cântecelele, într-o ecuație mai largă având poate scopul să mai rarefieze aerul de slăbiciuni.

Lasă un răspuns