de vară (#5 cea mai frumoasă poveste de dragoste care a fost fără să se întâmple)

de vară (#5 cea mai frumoasă poveste de dragoste care a fost fără să se întâmple)

,,Toată omenirea este un volum. Când un om moare, un capitol nu este rupt din carte, ci tradus într-o limbă mai bună. Și fiecare capitol trebuie tradus. Dumnezeu are mai mulți traducători; unele piese sunt traduse prin vârstă, unele prin boală, altele prin război, altele prin dreptate. Dar mâna lui Dumnezeu va lega din nou toate frunzele noastre împrăștiate, în bibliotecă, unde fiecare carte va trăi deschisă una în fața celeilalte.”

Nu știu cum mi-a putut scăpa 84, Charing Cross Road. Filmul ăsta adăpostește cea mai frumoasă poveste de dragoste care a fost fără să se întâmple și la care am putut fi vreodată martoră ca cititor sau spectator.

Făcut în 1987, filmul este o adaptare după cartea cu același nume a scriitoarei Helen Hanff ale cărei cărți nu le-am citit niciodată. Dată fiind insuficiența culturii mele generale, nu mă simt surprinsă.

Tagline-ul de pe IMDB nu face dreptate deloc poveștii „True story of a transatlantic business correspondence about used books that developed into a close friendship.” E pur și simplu într-o lume paralelă cu ce se întâmplă în film și între cei doi corespondenți. Cine a scris asta a fost într-o ireproșabilă stare de deconectare. Noroc cu posterele care îndreaptă această nenorocire „A big love affair that begins in a little bookstore” sau „A story about love and the love of books”.

84, Charing Cross Road este un film care va fi un deliciu pentru marii cititori și scriitori, dar și o listă extrem de generoasă de recomandări pentru lectură.

Adaptările n-au fost niciodată pe placul lumii literare, au fost întotdeauna văzute ca o formă de prostituție, chiar dacă, aproape invariabil, filmele făcute după cărți au crescut vânzările cărților adaptate și numărul de cititori. N-am citit așadar cartea Helenei Hanff, încă, dar filmul e atât de lin, încât intuiesc că regizorul a respectat foarte bine principiul fidelității pentru a-i reuși o adaptare atât de frumoasă, nu în sensul copierii cărții pe ecran, ci în sensul creării unui noi echilibru. Filmul este o poezie de la un capăt la altul în timpul căreia nu te plictisești niciodată.

cea-mai-frumoasă-poveste-de-dragoste
cea mai frumoasă poveste de dragoste

Citatul de la început este dintr-un scriitor englez, John Donne, din care Helen citește la un moment dat în film, într-una din scrisorile ei către Frank Doel, directorul de achiziții de la anticariatul Marks & Co din Londra.

Ea, o scriitoare săracă și autodidactă din New York, intră în legătură cu Frank printr-o scrisoare pe care o trimite librăriei, scrisoare alimentată de obsesia ei pentru literatura engleză și pentru cărți de negăsit pe care le citise deja, dar mai ales pentru plăcerea pe care o regăsea în cărți deja citite de alții înainte și care, prin felul în care fuseseră lăsate mai mult deschise la anumite pagini, îi conduceau atenția asupra anumitor lucruri sau gânduri.

Ea e o singuratică, dar etern înconjurată de prieteni în colțul ei de lume, el la fel în colțul lui, dar însurat cu Nora, o irlandeză piperată în felul ei, cu care are și două fete și un mariaj blând și respectuos bazat până în vârful rădăcinilor pe toleranță, alianță născută din ceea ce devine binele după război sau preagreu și din care răzbate o armonioasă camaredenie căreia nu i-a supraviețuit niciun fir de pasiune.

Această corespondență devine firul unei mari povești de dragoste care nu a apucat să se întâmple niciodată, ei neîntâlnindu-se și nemărturisindu-se vădit unul altuia niciodată, dar care i-a însuflețit pe amândoi, zi de zi, timp de 20 de ani într-un fel în care n-a deranjat nicio clipă ordinea lucrurilor și pe nimeni de la locul lui din toată această ecuație.

Ceva atât de frumos n-am văzut niciodată. Am fost martora multor povești de dragoste scrise și ecranizate, dar în niciuna nu m-am regăsit până la povestea acestor oameni. Nu știu sigur dacă chiar am un motiv real pentru care să mă regăsesc tocmai într-un fel de iubire perfect neîntâmplată, dar atât de bogată în însuflețire, cu atât mai mult cu cât doar într-o mică parte mă identific cu protagoniștii, regăsind mai degrabă bucăți din felul meu de a fi sau poate din felul meu de viață în mult mai simpla și insuficient cultivata Nora.

O poveste în care se dovedește că iubirea are căi dintre cele mai nebănuite, unele atât de vii încât sunt aproape imposibil de dus și totuși imposibil de lăsat și de uitat. Știi ce vreau să spun.

Te las un pic cu Helen:

“It’s against my principles to buy a book I haven’t read, it’s like buying a dress you haven’t tried on.”

“I love inscriptions on flyleaves and notes in margins, I like the comradely sense of turning pages someone else turned, and reading passages someone long gone has called my attention to.”

“Why should I run all the way down to 17th St. to buy dirty, badly made books whenI can buy clean, beautiful ones from you without leaving the typewriter? From whereI sit,London’s a lot closer than 17th Street.”

“It’s amazing how alike and anonymous all suburbs are, as indistinguishable from one another as highways. Maybe that’s why I love cities. There’s not a row of houses in London that could possibly be mistaken for New York. There isn’t a square block in Manhattan that will ever for a moment remind you of London.”

“If you happen to pass by 84 Charing Cross Road, kiss it for me? I owe it so much.”

***

Altfel, filmul a încheiat pe Netflix o altă zi din vara asta, un timp solicitant prin multitudinea de începuturi și sfârșituri care se suprapun și o zi în care doar mai târziu m-am simțit suficient de bine cât să ies pe afară.

Am fost aseară la un concert susținut în aer liber de filarmonica din Tenerife pe terenul de golf din Adeje, un eveniment foarte plăcut aflat la a doua ediție și cu o muzică amestecată în așa fel încât să poată fi bine digerată și de audiențe mai modeste, așa ca mine, moment care m-a reîntors în Puerto foarte târziu în noapte, după ora două.

În prima parte a zilei am cedat un pic la stres și am fost cam în afara lumii, timp în care am și visat tot felul de lucruri care m-au făcut să mă întreb “Cum e posibil să visez într-o oră acțiuni care au loc în ani?”, după care am fost în Grădina Orhideelor Sitio Litre din La Paz, cartierul unde încă mai stau un pic, o casă și o grădină care m-au fascinat, nu pe nedrept, mulți oameni și artiști fiind în trecut și chiar în prezent afectați în același fel, petrecându-și aici anumite perioade din viață în care s-au refăcut, au scris și s-au reinventat.

Dar pentru că eu sunt un om cu o înțelegere prea mică a semnificației acestor lucruri istorice și condus de aspecte mult prea mărunte, cel mai mult m-a încântat faptul că lumea petrecea pe jos și că Raki, o indiancă care are o parfumerie, mi-a găsit parfumul meu din toate timpurile care nu se mai face de nu știu câți ani, Bvulgari Blue. Mostre, bineînțeles, mai vechi, desigur, dar care și-au păstrat calitățile. Mi-a spus fiul ei cu o seară înainte “Ai 5% șansa să-ți găsim parfumul, dar ne vom lupta pentru tine.” I-am spus “Vara asta norocul e cu mine, îl vei găsi. Vei vedea.” 

Nu-mi puteam lua ochii din ochii lui și nici el din ai mei, fiecare din alte motive. Al meu era că îl vedeam pe tata întru totul, al lui nu știu precis care era, dar al maică-sii, Raki, a fost ce mi-a spus “tu te conectezi la viață prin ochi”, o perspectivă la care nu m-am gândit niciodată. Și mi-a mai zis: „să știi că într-o zi va trebui să-l schimbi, așa e viața”, iar eu i-am zis „la capitolul ăsta, doar când nu se va mai putea altfel, așa sunt eu.”

Cu niște zile în urmă fusesem “acuzată” în treacăt că și eu sunt atlantă, în mijlocul unei discuții dintr-un muzeu unde ne-am adus aminte de legenda care zice că aici ar fi fost Atlantida și unde unii văzduhiști zic că încă ar mai fi într-un plan paralel, și deși mi-a sunat a scrânteală, nu mi s-a părut complet neplauzibil. Asta ar putea explica într-o oarecare măsură greu de crezut unele lucruri.

În orice caz, discuția s-a sfârșit ca și când n-ar fi existat când în muzeu am văzut o piatră neagră care mi-a trebuit de urgență, motiv pentru care după ce am plecat, am stat să căutăm prin capitală un magazin unde să o găsim. Tot la un indian s-a întamplat. Mi-am dat la schimb fosta piatră neagră luată de la rusoaica de pe plajă cu ani în urmă pentru asta nouă pe care o foloseau Guanchii în vechime pe post de cuțit. De la indian am primit ca încurajare două fursecuri.

Bineînțeles, am uitat cum se numește felul pietrei, e ceva care începe cu o…și are un x pe undeva, cum am uitat iar, pentru a miliarda oară, o parte din literele alfabetului și din numărătoarea până la 1000 în spaniolă, deși zilele astea am stat doar cu dicționarul în brațe și cu tot felul de aplicații deschise. În capul meu stresat, amestecat și aglomerat greu intră lucruri ce trebuie doar memorate, deși, acum într-o noapte, am visat un vis întreg în spaniolă, unul în care nu doar că vorbeam fluent, dar și înțelegeam tot, ba chiar aveam și idei și sentimente în această limbă mai mult răscântată.

În realitate însă, tot ce mi-a rămas în puțina memorie cu care doar numele mi-l pot ține minte, a fost cuvântul dedo, deget, și asta doar pentru că mi-am tăiat degetul alaltăieri. Și mi-a mai rămas povestea asta captivantă care mi-a adus aminte că cele mai mari și frumoase lucruri mi-au crescut în viață printre rânduri și picături.

Lasă un răspuns