Singura educație și singurul lucru de care avem nevoie pentru a ne schimba viețile în mai bine e gratis.

Singura educație și singurul lucru de care avem nevoie pentru a ne schimba viețile în mai bine e gratis.

Vom fi mai bine, în timp real chiar, atât individual, cât și ca societate, nu când vom citi mai mult, nu când vom face mai multă școală și nu când vom merge mai mult la terapie, ci când vom petrece măcar o zi pe lună în medii unde trăiesc oamenii cu nevoi, probleme și provocări diferite de ale noastre.

Dacă măcar o singură zi pe lună am petrece, ca voluntari sau observatori, în orfelinate, comunități sărace, spitale de (ne)buni, centre de dependenți, dizabilitați, batrâni și asistați, birourile funcționărimii și ale politicienilor, în mediul rural, în tribunale și închisori, în diverse companii și firme etc – cu intenția de a cunoaște și înțelege diversitatea realităților care înconjoară bula noastră, nu pentru a judeca și a ne văita – am deveni mult mai inteligenți și empatici.

Am dobândi toată educația necesară pentru a ști ce să facem cu noi, cu viețile noastre, cu afacerile noastre și cu țara noastră. Teoria și alte sofisticățenii intră în secțiunea opționale, ele nu sunt necesare pentru a fi bine, ci doar pentru a excela într-o zonă sau alta, pentru a ne mai rafina, pentru a fi și/sau a avea mai mult.

Noi înșine am crescut și creștem mai departe copii cimentați în falsa credință că ‘7 ani de acasă’ (din bulă), cititul și mersul la școală înseamnă bun simț, inteligență și educație.

Efectul acestei false credințe este formarea unei rețele de bule deconectate una de alta și un mare handicap, personal și colectiv, în ceea ce privește capacitatea de adaptare la schimbări și de a rezolva probleme, de a acționa și reacționa proporționat, de a discerne. Suntem mult mai ușor de manipulat atunci când suntem rupți unii de realitătile celorlalți, indiferent cât de ultra educați, citiți și școliți am fi.

Câtă vreme vom continua la nivel individual să negăm faptul că suntem parte din întreg și nu buricul pământului, vom fi veșnic triști, scârbiți și decepționati. Și de realitățile pe care a pus lupa cazul Caracal sau Colectiv, și de toate cele încă strâmbe, nemodernizate și imperfecte care se vor folosi invariabil de către politicieni în luptele pe care le duc unii împotriva altora, căci în niciun caz nu le duc pentru mine, tine, noi. Când va apărea liderul care să ne însuflețească arătandu-ne părțile bune ale vieții, cine suntem și ce putem deveni și nu punând gaz pe focul născut din fricile, frustrările și furia noastră ca să acceadă la putere, atunci de-abia putem spune că și pentru noi se luptă cineva. Până atunci suntem pe cont propriu și trebuie să găsim căi pentru a fi mai bine. În țară, în afara ei, fiecare cum poate și cum îi impune situația. 

Singura schimbare de care avem nevoie, oricine am fi, e să începem să interacționăm cu oamenii diferiți de noi. Să alegem să fie ăsta „mai mult”-ul pe care să ni-l dorim. Să fie asta lăcomia noastră.

Pentru că poate nu realizezi, însă politicialul corupt și infractorul pe care îl urăști vrea tot ce vrei și tu: nimic mai mult decât mai mult un pic. Ideal fără mai mult efort și implicare, ci mai degrabă precum câștigul de la loterie. Să câștige mai mult, să aibă mai mult, să fie iubit mai mult, înțeles mai mult, văzut mai mult, să doarmă mai mult, să mănânce mai mult, să se drogheze și bea mai mult, să călătorească mai mult, să f*tă mai mult, părinții să-l iubească mai mult, copiii să-l asculte mai mult, să “trăiască” mai mult.  

Însă lăcomia și empatia sunt două strategii de viată și alegeri de a fi complet diferite care duc în locuri și la stări la fel de diferite.  

Lasă un răspuns