Între visul românesc, american și canarian și între motto-urile României.

între visul românesc, american și canarian și între mottourile României

Stătea în mijlocul străzii, iar realitatea s-a oprit în loc pentru o clipă, nimic nu se mai mișca, briza nu mai bătea, mașinile și oamenii nu mai treceau. Am fluierat-o cum îmi închipui că-și vorbesc fluierat oamenii din cealaltă insulă, Gomera, și i-am strigat: Hai! Aici stau, intră! Mi-a făcut semn și mi-a zis: Vino să-ți arăt ceva. Zic, ce-o fi? Dar aici nu te miri lung, că lumea e foarte naturală și oameni care nu s-au întâlnit niciodată își vorbesc ca și când se știu de-o viață. M-am așezat lângă ea în mijlocul străzii și privirea ei m-a condus către hotelul din capăt. Vezi, hotelul ăla? Acolo am stat prima oară când am ajuns pe insula asta. Aici și acum s-a închis cercul.

Tot acolo și tot atunci s-a închis și cercul meu. Cu minute înainte mă gândeam la același lucru, simțind în același fel, fumând și privind pe geam către mare. Doi străini în mijlocul străzii din fața edificiului meu, întâlniți pentru a discuta chestiuni de afaceri, constatau unul lângă altul același lucru despre viețile lor de până atunci, privind la un portal văzut doar de ei cum se închide. Vieți complet paralele, dar care s-au început pe insula asta în același an, când ne-am și intersectat pentru prima oară în Parque Santiago II în agenția lui Bet, după care nu ne-am mai revăzut niciodată până acum.

Mâine mă întorc din nou în visul românesc pentru un alt timp, un vis din care niciodată n-am înțeles nimic, nu musai pentru că România nu are mai are motto de pe vremea comunismului, respectiv vreo intenție sau motivație limpede exprimată, n-ar fi chiar singura, ci pentru că România nu are o viziune și o strategie, astfel că oricâtă viziune și strategie aș avea eu pentru viața mea, nu am la ce să mă aliniez.

Nu știu alții cum își fac planurile și socotelile, dar eu așa mi le fac. Ca să pot respira și crește trebuie să mă pot alinia viziunii mediului în care trăiesc, altfel mor sfâșiată între viziunea lumii unde sunt și a mea. E o gândire pe care mi-a format-o educația antreprenorială în care am fost crescută încă din prima clipă, din anii în piața inovației, din muncă pentru alții, din sport și din afaceri. Dar aș zice că e mai mult o chestiune de logică și bun simț.

Viața și relațiile sunt afaceri în esență, investești timp, vitalitate și resurse cu scopul prosperității și al continuității. Altfel, de ce ai investi în ceva sortit falimentului/eșecului sau care nu este bine setat pentru a avea măcar o șansa de a reuși? Un singur eșec poate fi pentru totdeauna, a doua șansă nu-ți e nici promisă și nici garantată, asta în cazul în care ai avut-o pe prima sau ai fost conștient de ea, iar pe ceasul timpului nu știi cât timp ai pentru a-ți permite luxul să bîjbâi, plus că puterea-ți scade pe măsură ce înaintezi în vârstă, deci în fiecare încercare trebuie să te pui tot și de fiecare dată cu o parte din tine reînoită, uneori chiar într-un alt loc, dacă în cel care ești ai epuizat toate căile și drumurile sunt închise.

Din acest fel de a gândi în mod aplicabil, fel care pe mine m-a ajutat întotdeauna să îmi revin din căderi abrupte și șocuri, să rezist în momente insuportabile, să rămân întreagă dând tot, să fac tot din nimic și să navighez în lumea din ce în ce mai complexă cu resurse puține sau deloc am scris și am zis în cartea și ghidul video “Patterns for Succes – XCulture: How Superheroes Are Born”, ghid care a luat locul I la secțiunea Cultură într-o competiție internațională, celelalte două secțiuni fiind Strategy & Leadership. Fiecare loc I de la fiecare categorie a câștigat un premiu de 7.000$.

Eu cred că am fost cea mai avantajată, deoarece secțiunea mea de Cultură a avut doar 7 pagini. Dar cred că am fost și cea mai dezavantajată, pentru că am dat toți banii din această reciclare a trecutului pe datoriile trecutului cu care m-au lăsat produsele visului românesc și pe refacerea sănătății șifonate în același vis. În alte cuvinte, am plătit merele cu mere, ceva ce mi-am dorit mereu să pot, să nu mai văd borcanele amestecându-se. Am spus prețul ca să înțeleagă cititorul că există o lume unde gândirea, creativitatea și ideile sunt prețuite, indiferent de unde vin. Am plătit taxele în România, bineînțeles.

Am observat că dacă ajungi să înveți limbajul simplității, oricât de imperfectă ți-e exprimarea în limba pe care o folosești, barierele limbii și ale diferențelor culturale nu mai există. Simplitatea este un limbaj universal.

Nu cred că anul ăsta mai am când, dar la anul vreau să fac un remake al cursului video, să fie mai atractiv pe parte de producție, dar mai important de atât, să arăt un studiu de caz la care am început deja documentarea privind începerea unei afaceri atunci când ai datorii, nu ai venituri stabile, casă și nici alte resurse, nu ești eligibil pentru credite și finanțări și nu ai nici alte perspective, decât cele pe care reușești tu singur să le deschizi și construiești, pentru că eu de pe drumul ăsta vin și pentru că discursurile antreprenorilor și ale diverșilor speakeri într-ale împlinirii și succesului care n-au început de atât de jos, care nu au experiență multiculturală și nu au trecut prin suficiente rotițe ale sistemului și prin toată viața unei afaceri, mie, cel puțin, nu mi-au fost niciodată de niciun ajutor, fiind doar teorii neaplicabile în realitățile și crizele cu care m-am confruntat.

Ghidul s-a cerut pentru proprietarii de mici afaceri, freelanceri, tinerii antreprenori și antreprenorii la început de drum ale căror șanse de succes au rămas în continuare foarte mici peste tot în lume, dar este în mare măsură aplicabil oricui dorește să-și dezvolte simțul practic și strategic și să-și ascută claritatea și precizia.

Revenind la visul românesc, cred că milioanele de români care au plecat ar fi putut rămâne, oricât de greu ar fi fost o vreme, dacă România ar fi avut un motto, măcar pe termen scurt sau mediu, dar cum nimeni nu întelege încotro, au plecat și continuă să plece în țări care au o strategie suficient de clară cât să se facă simțită la firul ierbii, iar omul să poată vedea un orizont și să înțeleagă ceva din viața asta.

Statisticile privind magnitudinea exodului românilor fac ca în mai toți să pălească credința că românii s-ar mai putea vreodată întoarce. Însă românii plecați revin constant în țară, viețile lor se desfășoară între multe plecări și reveniri. Eu cred că s-ar întoarce să rămână mai mult, dacă România și-ar găsi o mână de lideri care să îi însuflețească. Niște oameni firești, cu bun simț, căliți în foc și cu identități puternice. Nu, în nici un caz unul care reprezintă un partid cu o identitate confuză, fără ideologie și care crede că are în ochi o sclipire pe care noi, votanții nesclipicioși, nu avem cum s-o ratăm, neștiind saracu’ că sclipirile astea din ochi sunt de cele mai multe ori efectul smintelii.

Da, știm că o țară ca a noastră, situată între atâtea puteri și interese, e parte dintr-o ecuație regională și globală, că nu va fi niciodată de capul ei și nici nu-și va permite o identitate prea cristalină. Însă asta nu ne împiedică să avem o viziune și o strategie limpede pe care fiecare român să o poată simți, vedea și înțelege în viața lui de zi cu zi.

Mottourile României au fost: Nimic fără Dumnezeu, Toți în unu, Viață-n libertate ori moarte. În 3 cuvinte: credincioși, uniți și liberi.

Mottourile României au fost când au fost: Nimic fără Dumnezeu, Toți în unu, Viață-n libertate ori moarte. Într-o traducere care adună generațiile la un loc: credincioși, uniți și liberi. Iată ce frumos ni se adună neputințele transgeneraționale în aspirații. Niciodată împlinite, căci nici credincioși, nici uniți și nici liberi n-am prea fost și nu prea știm să fim.

Eu nu am prins aceste mottouri, iar în școli, formatorii nu mi-au zis de treburile astea, cum n-au reușit nici să mă facă să înțeleg care e identitatea acestei țări și cum să-mi cristalizez eu propria identitate în acest hățiș, derută și confuzie colectivă, începând de la tulburata celulă a familiei românești. De unde ar fi putut ști, când și ei sunt crescuți și formați în aceeași cutie pătrată unde mintea le stă agățată în colțuri, inima în cur, iar sufletul în mațe? De unde să ne formeze ei diferit?

Dar nu pot numi familie amintirea mea despre asta, pentru că atunci când tutorii (Dumnezeii din capul tău de copil) te atacă, e mai mult vorba de nebunie și dușmănie, treburi care n-au legătură cu ideea de familie care pentru a fi puternică ar trebui să fie credincioasă, unită și liberă, cum au zis mottourile țării la ani distanță unele de altele. Dar dacă protagoniștii familiei nu sunt credincioși, uniți în sine și liberi, cum să fie familiile altfel, societatea și liderii pe care aceasta îi naște?

Unde sunt doi români sunt prea mulți, iar unde doi muncesc, al treilea fură sau ia cu japca. Nu ne trebuie mai multă educație de același fel ca până acum, ci una diferită.

Revenind la mine. Până azi, când am 40 de ani și nu știu câte luni, am crescut din și între trei vise: românesc, american și canarian.

Visul românesc. A durat mult, a durut în fiecare zi de dimineață până seara și s-a terminat dintr-o dată când aveam 27 de ani. Îl pot numi într-un cuvânt: comunism. Iar credința mea despre comunism este că acesta ideologie este o boală psihică.

În România nici să visezi nu știi. Pentru mine România a fost o școală ratată de corecție, dar un loc bun de formare în supraviețuire, o școală pe care n-o înveți în nicio altă școală sau țară, iar treaba asta o face unică și te face unic, bineînțeles dacă îi supraviețuiești întreg. Iar în lumea nouă și din rahat doar prin unicitate supraviețuiești.

Domeniul web romaniandream.com e luat și nu conține nimic.

Visul american. Am înțeles de mică, crescând cu casete video imprimate cu filme, documentare și muzică made in U.S.A., că nu e altceva decât producția Hollywoodului care a înțeles perfect percepția pe care dorește populația americană să o aibă despre sine și a livrat cu precizie. Când această percepție colectivă s-a spulberat, ca și noi, doar că pe o altă rută, au ajuns unde suntem și noi, într-un nămol cu probleme de identitate, de droguri, de depresii, rasism, crime, sinucideri și boli psihice, de sărăcie.

Când mi-am activat acest vis pentru a mă salva prin virtual de dezastrul produs de visul românesc în viața mea, am aflat că nu e vorba de niciun capitalism acolo, ci de comunism transferat în corporații. De corporatism. M-a ajutat însă să repar în 7 ani ce mi-a distrus România în 27 și să ies la suprafață de la adâncimi de la care cei mai mulți nu mai ies.

M-am făcut pentru o vreme hiper capitalistă, m-am înrolat într-un proces de învățare continuă și în competiții de rezolvat probleme de afaceri, sociale, inovație și guvernamentale cu mii de profesioniști mai bogați, mai deștepți și mai educați de nu știu câte ori ca mine și am câștigat cât de multe am putut, luând bani buni de câte ori reușeam să mă ridic din mulțimea aia nevăzută și care nu renunță niciodată. Nu bani corecți conform valorii muncii, ci doar bani buni pentru mine din România, de unde traiam virtual în visul american. Ni s-a aruncat și nouă, problem solverilor din restul lumii, un os. Dacă nu erau rămășițele visului american și internetul, nu aveam nicio șansă. În paralel am avut nu știu câte joburi deodată, iar odată m-am războit și cu niște scammeri online să-mi iau banii înapoi, treabă care mi-a ieșit de-abia după 3 ani de încercări.

Să trebuiască să fii primul și cu ochii în șapte în fiecare zi nu e un vis care să-ți aducă fericirea, dar nu despre fericire era vorba în viața mea. Cu o rată de câștig de 14% (7 soluții premiate din 50 dezvoltate la care am studiat toată viața, dar n-am petrecut mai mult de 5 zile pentru punerea fiecăreia laolaltă) mi-am rezolvat 90% din propriile probleme lăsate moștenire de visul românesc, într-un timp care pe calea României ar fi însemnat niciodată.

Mi-am finanțat litigiile, iar prin asta am contribuit la scoaterea din joc a câtorva hoți mici și mari, am recuperat prejudicii, am acoperit datorii încetul cu încetul, m-am autosusținut, am investit în aptitudini pentru viitor, căci de economisit pentru investiții sau o nouă afacere nici vorbă în situația mea, am emigrat.

Mi-a spus multă lume: de ce tot mai plătești note de plată în România, de ce insiști să te chinui atât? Pleacă și gata, începe o viață nouă în altă parte.

Asta înseamnă să fii produsul visului românesc: gândire pe termen scurt, minte absorbită integral de “eu, buricul pământului” și moarte sau nebunie la prima cotitură. Ar putea fi la fel de bine și definiția nătărăului.

Păi de ce să mă ajungă pe mine vreodată din urmă toți păduchii și să-mi influențeze prezentul de mâine, viitorul? De ce să fiu mâine vulnerabilă? Și de ce să rămână în istoria vieții mele lucruri neclare și neterminate? Apoi cine sunt dacă fug fără să-mi asum? Nu mă împiedică nimeni să plec în altă parte și să încep o viață nouă, iar aici să-mi continui curățenia, atât cât va dura. Până la urmă, ce altceva mai bun am de făcut? Apoi și din curățenie înveți ceva, ba uneori chiar lucruri surprinzătoare. Așa mi-am și le-am zis, așa am făcut.

Am înțeles, însă, din tot acest parcurs, că liderii, privați sau politici, oriunde ar fi pe pământ, vor lupta constant pentru dictatură, indiferent cum își vor numi ideologia și pe ce cale o vor implementa (politic sau economic), pentru a domina și controla piața/populația, pentru că totalitarismul este cea mai profitabilă operațiune economică. Iar cei care vor fi diferiți în viziune, dar insuficient de flexibili, rezilienți și buni strategi, vor fi înghițiți de ceilalți.

Așadar, am înteles că eu în realitate sunt pe cont propriu, iar în luptele politicienilor și ale giganților pentru putere trebuie să-mi găsesc fisuri pe unde să scap și limanuri unde să pot fi, ideal și crește. Eu îmi voi plăti pensia, toată viața mea depinde exclusiv de mine și de robustețea mea. Un mediu mai bine calibrat doar îmi face viața mai ușoară un pic, iar dacă nu mai ușoară, mai plăcută. Cât ține, apoi caut altul și tot așa.

Domeniul web americandream.com e luat, bifat la industria de entertainment și este un mega spațiu-destinație care așteaptă 40 de milioane de vizitatori anual și care se definește “A revolutionary community for retail, dining and unexpected entertainment – Opening Fall 2019”. 

Visul canarian. Acest vis a intrat în viața mea printr-un om minunat pe când aveam 24 de ani și de la prima vedere mi-a deschis mintea și mi-a activat curiozitatea, setea de cunoaștere și de explorare, dar și iubirea de viață, lucruri pe care azi le consider forma optimă de a fi și aspecte fidele sloganului turistic al Insulelor Canare “100% life”.

De atunci trebuia să ajung aici, dacă visul românesc nu ar fi făcut deja din mine un suferind cronic de Sindromul Stockhholm (care probabil nu se numește întâmplător și Sindromul Lucifer – a condition which causes hostages to develop a psychological alliance with their captors during captivity), astfel că m-am răzgândit în aeroport, amăgindu-mă că încă n-am încercat tot în România și că dacă voi încerca tot, voi fi bine și nu va mai trebui să plec nicăieri altfel decât în vacanță, până atunci neieșind niciodată din țară.

Singurul bine care s-a întâmplat în România după ce am încercat tot a fost că am pierdut tot, căci dacă n-aș fi pierdut tot, n-aș mai fi ajuns niciodată în Canare, loc unde trăiesc de 6 ani deja într-o destul de mare măsură. Aici n-am ajuns crezând că voi supraviețui, ci pentru că mi-am zis că dacă nu mi-am putut alege viața, măcar moartea să-mi pot alege. N-a fost să mor, așa că a trebuit să mă orientez în spațiu și să văd ce pot face, neavând nimic. Mare lucru n-am putut face în exterior, cu viața mea, așa că am făcut cu mine tot ce am putut.

Binele de acest fel e asemenea norocului pe care tata îmi spunea că-l am și care a devenit vizibil când mi s-a rupt mașina proaspăt scoasă din service în două, fix în poartă, nu din mers și nu pe drumul plin de câmpuri fără semnal. Adică norocul românesc, pe banii tăi să zici merci că n-ai murit, dar acum că n-ai murit, hai să plătești reparațiile încă o dată.

N-aș zice încă “traiesc”, pentru că în toți anii ăștia în această climă și lume revitalizantă doar m-am recompus și am explorat posibilitățile și oportunitățile ei, acum 2 ani reușind să-mi fie clar pentru prima oară ce fel de afacere și activități vreau să fac aici și să decid că aici vreau să arunc ancora. Pentru că aici am putut în sfârșit visa, doar fi și respira. Nu ca o casă, ci ca o oază, un punct care să-și producă resursele și să catalizeze lucruri și oameni și la care să pot veni și reveni ca acasă de pe orice drum m-ar duce viața.

Gândurile mele din primii ani aici sunt prinse în cele 57 de texte din cele 170 de pagini ale cărții-jurnal de proză scurtă „Pe dinafară” (doar în format digital, momentan).

Canarele sunt la intersecția a trei continente: american, european și african. Deschiderea lor este către toate lumile. Orizontul e larg și clar cel puțin o dată pe zi.

Corporațiile au început să intre și aici mai agresiv, anul ăsta am văzut că s-au închis și continuă să se închidă afaceri mici istorice, seniorii s-au mai retras, tineri mai mulți încep să apară, au ajuns pe piață proprietăți frumoase pe care nu credeai că le vei prinde vreodată la vânzare și pare că se coace o schimbare sau poate e preludiul crizei, greu de zis cu precizie. Însă aici crizele nu lovesc violent pentru că au turismul si un foarte bun sistem social, iar până când marii jucători vor ajunge să denatureze locul estimez că mai sunt 5-10 ani de posibilități și pentru jucătorii mai mici, poate și mai mult, pentru că au un cult pentru micul antreprenoriat, iar strategia lor reînoită de marketing susține acest cultură.

Nici vara asta n-am ajuns prea departe cu planul meu la care brodez punct cu punct de doi ani, s-a sucit vânzătorul cu o oră înainte de semnare pe fondul faptului că sunt o familie mare și nu pică de acord, dar spre deosebire de până acum, am fost într-o poziție radical mai bună și în joc, măcar am început partea practică. Mai văd la toamnă.

Domeniul web canariandream.com e luat. De mine. Încă nu conține nimic pentru că e în facere și de unde vin nu e chiar simplă această plămădire cu vârful acului, dar e un vis deschis din care oricine ajuns în aceste locuri poate deveni parte, cel puțin cu propria poveste.

*

Cercul vieții mele de până acum, format din cicluri precise de câte 7 ani, s-a închis, iar vara asta, atunci în mijlocul străzii, această închidere a făcut click. S-a închis cu mine credincioasă, unită în sine și liberă într-o măsură suficientă cât să nu mai conteze unde trăiesc sau cât să pot trăi și face lucruri în mai multe locuri deodată.

Așadar, după 22 de ani de la majorat în stil încarcerare și montagne russe și după ce am trecut prin apele a trei vise din trei lumi, pot spune că la firul ierbii mele am împlinit mottourile României.

De aici nu mai am nicio resursă să-mi pot imagina ce va urma.

tunel-intre-lumi

 (foto tunel: eu de la volan în drumul prin munte către Punta Teno)

2 comentarii

Scrie un comentariu

  1. Mulțumesc Georgia. Scrierea ta a fost o revelatie pentru mine. Te voi urmari de acum înainte, tine-o tot așa… Parca incep sa aud si eu o chemare din Insulele Canare

    Apreciază

Leave a reply or two. Or your testimonials if you ever worked or interacted with me.

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.