Tentația retragerii sau ispita siguranței

Tentația retragerii sau ispita siguranței

Nu mi se activase niciodată nevoia de retragere până în acea vară când cel mai mare client al meu de atunci, V, a abuzat de poziția de putere, s-a șters cu contractul la fund și mi-a schimbat cu pixul toată viața, în paralel ce partenerii mei o luaseră mai din timp razna, motiv pentru care la rândul meu le schimbasem viețile și socotelile tot din pix.

Deosebirea dintre pixul meu și pixul lui V a fost intenția. 

V era uns cu toate alifiile în materie de natură umană, iar eu eram verde ca bradul din pădure. El avea spre 50 de ani, eu aveam 27 și nu mă antrenasem cu niciun leu până atunci, deși fusesem crescută ca unul. El era un milionar de carton, eu un antreprenor din necesitate născut în măruntaiele mediului privat și pe câmp cu sapa în mână, iar după divorțul părinților și în sărăcie și medii marginale, aspecte care m-au plasat constant în mijlocul tentațiilor și pericolelor de multe feluri, fiind deseori la un pas de dezastru, școala de corecție sau închisoare, până târziu după facultate.

Conștiința mea m-a ferit razant de tot ce roia pe lângă mine și la momentul contractului cu V eram pe atunci cum sunt cei mai mulți oameni, necunoscători ai mecanismelor lumii și vieții, naivi și nestăpâni pe focul din ei, prinși în captivitatea propriilor dezechilibre.

Am avut luciditatea să văd că proiectul ăla e dintr-o ligă mai mare decât cea în care fusesem până atunci și inițial l-am cedat unuia dintre partenerii mai în vârstă, eu urmând să rețin doar un procent pentru o parte din servicii. Poate a fost și nesiguranță pe undeva. Însă V m-a vrut pe mine la butoane și a condiționat antreprenoriatul general al proiectului de conducerea mea.

Ar fi trebuit să știu să mă gândesc atunci de ce V a ales așa și ce era în spatele acestei intuiții a lui, ce văzuse el la partenerul ăsta, pe care eu îl consideram calificat tehnic pentru ce ne aștepta, de n-a vrut să lase frâiele în mâinile lui. Avea un zâmbet frumos, era politicos, calm, socializa natural cu toată lumea și știa să se facă plăcut, iar femeile se însuflețeau până la bâlbâială în prezența lui, măritate sau nu și nefăcând nicio diferență pentru ele că era purtător de nevastă, copil, amante și amante la amante. Genul despre care lumea zice „om frumos” de la atâta (i)radiere. Adică de ce i-ai refuza omului frumos conducerea? Probabil l-o fi văzut mai atrăgător decât el și n-a suportat ca femeile să-și mute atenția nicio clipă de la el, șeful, la un oarecare pe care să-l mai și îmbogățească. Unii au tot felul de probleme care se manifestă când ți-e lumea mai dragă sau când nu e cazul. Nu știi niciodată la ce să te aștepți de la bărbatul sau femeia din om. 

N-am știut ce poate produce într-un om vanitos o astfel de răsturnare a cărților, așa că invidia a prins rădăcini adânci în partenerul cu pricina, devenit acum subcontractor. Dar vroia banii și o bucată mare din plăcintă, așa că și-a înghițit mândria pentru moment. Și el avea tot vreo 50 de ani și era uns cu multe alifii, așa că, papușarul din el a fost sigur că mă va struni fără probleme din spate și că va face ce vrea el, mai ales acum că scăpase de răspunderea directă față de beneficiar. Asta pot spune acum, atunci n-am văzut nimic din toate astea.

N-am știut nici că punând pe masă un sac de bani într-o cantitate nemaivăzută de nici unul dintre noi până atunci, îmi voi ispiti și corupe partenerii cu care lucram foarte bine de ani de zile, nu știam de la ce sumă în sus integritatea are preț și Isus moare. Eu crescusem văzând și numărând saci de bani cu tata și banii nu aveau astfel de puteri asupra mea. Mai multă putere decât banii aveau provocările, lucrurile din care puteam învăța ceva nou, care erau greu de rezolvat și prin care îmi puteam testa și împinge limitele. Doar banii mă plictiseau, nu mi se părea greu și nici interesant să faci bani, cum nu mi se pare nici acum. 

Așa că au declanșat un proces de prădare. Au început să fure, să mintă și să nu-și îndeplinească obligațiile după ce se vedeau cu avansurile încasate, sabotând și aruncând în criză un proiect a cărui răspundere era pe nota mea de plată și al cărui final, dacă nu livram în termen și în buget, ar fi fost dezastruos pentru mine și pentru toți agrenati în el și pe lângă el. Am încercat medieri, au primit preavize, le-au ignorat, într-un final i-am scos din joc fără să clipesc, iar apoi au început un război în urma căruia doar eu am mai supraviețuit.

Call it retaliation. 

Cu lăcomia nu se poate ajunge la niciun fel de înțelegere, iar orice înțelegere doar multiplică pierderile, pur și simplu nu o poți opri și nici îmblânzi. Trebuie să tai în carne vie. Asta e una din marile mele lecții în materie de natură umană. Lăcomia lucrează cu viclenia ca să se împlinească, fie ea conștientă sau nu, indiferent că e vorba de bani, sex, dependențe sau alte nevoi, în regulă sau nu, pe care le au oamenii și pentru care, din păcate, cei mai mulți sunt dispuși să spună și să facă orice cu cea mai mare ușurință și naturalețe.

V. doar a dat o altă țeapă după ce s-a văzut cu sacii în căruță, trimițându-mă la tribunal să-mi exprim nemulțumirea. Lucru despre care amândoi știam că nu e posibil prea curând, restul de plată neachitat fiind prea mare, iar taxele de judecată și costurile acestui fel de război de uzură peste posibilitățile mele, posibilități cuantificate într-o sumă cu suficiente zerouri pe minus cât să nu mai ridic de acolo în veci, nu pe căile tradiționale sau știute. Adică chiar nu avea de ce să se îngrijoreze. A făcut-o ca în vremurile străvechi, nu lași în viață omul pe care-l decapitezi ca să nu se ridice împotriva ta și să-și ia drepturile.

Dintre toți prădătorii cel mai mult am avut de învățat de la V, restul erau amatori, doar că fiind mulți deodată nu le-am putut face față din prima. Am admirat faptul că nu era un tip căldicel. Făcuse un pact cu diavolul și și-l asumase. În asumare stătea puterea lui, nu conta de care parte a baricadei joacă. Ca orice drac, era și batjocoritor și mare cultivator de sindroame Stockholm. Mi-a lăsat un mărunțiș cât să am de benzină câteva zile. Mi-am înghițit mândria și am luat banii ca să mai plătesc măcar un sfert dintr-un angajat sau furnizor. Dar nu, n-am tradus acest gest ca o mustrare de conștiință pentru că lipsa conștiinței formase un vid așa de clar în el încât nu aveai cum să te iluzionezi că ar putea fi altceva, iar pentru mine era deja prea târziu ca să mai fac confuzii.  

Într-o lume dreaptă, V trebuia să moară. Într-o lume mântuibilă, V trebuia la un moment dat să se pocăiască și să-și îndrepte greșeala, dându-mi banii cuveniți. Cum nu știu să existe nici una și nici alta, l-am omorît în capul meu, după ce mai înainte mi-am luat banii. Am fost onorabilă în gândul meu, i-am făcut și colivă. După mai multe pomeniri nu mi-a mai păsat de el și de nimic din toate care au fost, l-am reînviat și l-am pus la loc în timpul lui.

Tot acest context cu seria lui de întâmplări m-a aruncat într-o altă dimensiune a lumii și m-a plimbat prin mai toate inelele sistemului, pe drumuri de a căror existență nu știam, nu citisem și nu învățasem în nicio școală, m-a uzat până la os și mi-a crescut alte feluri de mușchi, m-a învățat să lupt, să mă duc și să mă întorc până la și de pe muchiile limitelor legale și morale și să navighez în zone gri sau ticsite de hemoragii emoționale și de alte feluri, și m-a scăldat în apele unor mari adâncimi, omorîndu-mă și readucându-mă înapoi la viață de nu știu câte ori.

Între mine și un vampir nu mai exista nicio diferență în afară de aceea că eu nu vroiam să mă hrănesc în felul lor. Sufletul meu nu mai putea duce nici un gram în plus și nu mai putea suporta nicio abatere, sacrificiu sau slăbiciune, așa că am intrat într-un lung post pe calea cea mai naturală. Postul vieții mele.

Call me Louis. 

Pe fundul mlăștinos al acestor ape, paralelă deja cu mersul lumii și cu viața din care pixul lui V mă desprinsese, a trebuit să decid cine vreau să fiu și cum să joc jocul acestei vieți, o arenă care nu mă mai motiva și încânta cu nimic.

Dar nici să știu că asta trebuie să decid nu știam. Mi-a luat o vreme până m-am prins, o vreme în care agonia ajunsese pe culmile apogeului. Nici nu știam că am atâta capacitate de agonie în mine.

Tot ce îmi doream era să stau sub o masă cu o pătură în cap și să nu mai văd și să aud nimic și pe nimeni. Până și țârâitul telefonului sau hârtiile judecătoriilor care veneau buluc în cutia poștală mă traumatizau. Ajunsesem (chestia asta mi-a rămas până azi) să nu răspund niciodată la telefon, ci să sun eu înapoi după ce trec de anxietatea pe care mi-o inducea soneria sau să nu citesc hârtiile și sentințele judecătorești decât după câteva ore, uneori și zile sau niciodată.

Nici un om din cei întâlniți pe traseul ăsta nu era liber, toți erau captivi în cavourile lor sub formă de case din ce în ce mai mari și din ce în ce mai multe, ca și când s-ar fi dus pe lumea cealaltă cu ele cu tot, în atașamente de tot felul, în afaceri nealiniate la nicio viziune sau intenție care le sfâșiau viețile personale și familiile, în relații alienate sau de consum, în joburi care îi vampirizau de vitalitate, demnitate și bucurii, în tot felul de inerții în care deveneau tot mai stresați, bolnavi, nefericiți și deformați. În pielea nimănui n-aș fi vrut să fiu. 

Dacă asta e lumea, cum să trăiesc în ea? Căci iată că nu-mi trebuie. Vă rog frumos să mă scoateți dracului de aici.

Nu m-a auzit nimeni. După ce m-am trezit din coma răzvrătirii, tot aici eram. Now what? Că moartă nu sunt, nebună nu sunt încă, bolnavă de moarte n-am reușit să devin după toate astea, iar peste toate am de-abia 30 ani. Și totuși iată că am reușit să-mi termin viața și toate resursele în primii 10 ani de când sunt majoră, m-am mișcat cu viteza luminii, iar până la ideea de pensie mai am 35 de ani, încă pe atât, dar de data asta cu mine suficient de trează încât să nu-mi mai vină niciun chef de distracție natural.

Primul punct în care mi s-a activat nevoia retragerii a fost când s-a pornit războiul cu exclușii, o treabă foarte brutală. Apoi când V a dat din pix și m-a aruncat peste bord. Apoi când am pornit eu atacul împotriva celor dinăuntru și dinafară care au furat, ca să recuperez banii, se făcuse coadă la ușă cu cei pe care trebuia să-i plătesc. După fiecare atac, lovitură sau veste proastă, ani în șir primind doar vești proaste. Iar apoi încă o dată, când toate astea s-au terminat, șapte ani mai târziu. De fapt, în fiecare secundă din toți acești ani m-am luptat cu nevoia și tendința de retragere. 

În această nevoie a retragerii, care se poate confunda ușor și cu nevoia de schimbare, primul lucru care țâșnit la suprafață a fost familiarul, nevoia de siguranță. Să mă retrag la mama sau la tata, care încă mai trăia pe vremea aia, undeva cunoscut și liniștit unde să-mi pot coase rănile fără să-mi iau niciun topor în cap și unde să pot locui o vreme.

Însă ai mei nu mi-au dezvoltat atașamente de genul ăsta și a trebuit să mă întreb cine sunt oamenii ăștia unde vreau să mă retrag și cum m-aș putea regrupa de acolo? Căci dacă nu am de ce să mă agăț ca să mă regrupez, să mă reîncep, retragerea asta va fi o moarte și o renunțare, nu o regrupare.

Dacă schimbarea nu mă duce înainte, la mai bine și nu mă acordează mai bine la mine, nu are niciun sens să o fac. Nu așa.

Păi tata cedase ispitei retragerii după episoadele lui asemănătoare și n-a mai revenit în arenă niciodată, nu s-a mai putut coagula și nici stabiliza. Nu pentru că nu avea capacitatea, ci pentru că de acolo de unde se retrăsese era și mai greu de revenit și trebuia să facă de toate ca să stea la suprafață, iar în tot timpul ăsta doar se uza și vlăguia, suficient cât să nu mai poată începe încă o dată, plus că tot stând acolo, a început să nu mai vrea înapoi până a ajuns să nici nu mai suporte venirile în oraș, murind în cele din urmă tânăr, la 59 de ani într-o zi de primăvară când în viața mea toți dracii jucau pe masă.

Mama încă mai era profesoară în oraș, încă nu se pensionase, pierderile din povestea asta ne-au lăsat fără case și s-a retras și ea peste deal de tata cu ultimii bani pe care i-am putut pune unii peste alții, făcând naveta până la pensie, după care nu s-a mai întâmplat nimic. Ca și la tata, nu era nimic acolo care să mă ajute la o regrupare. În plus, mama dacă mă vedea că plâng, mă întreba dacă vreau o cacao și-mi strica tot ritualul de plâns din rărunchi, ceva ce făcea foarte bine inimii mele dacă era o zi mai bună și nu mi se pornea rinita, sinuzita și altele care se umflă când nu te mai oprești din lăcrimat. Dar eu nu plângeam doar din cele se întâmplau în planul ăsta al vieții, ci din cele care se întâmplau la fel de rău și în celălalt, unde dădusem peste un drac lăsat liber în lume și mai mare decât V căruia am avut proasta inspirație să-i spun într-o zi Bună! Dacă știam că doar cu un salut poți deveni pe loc Guinea Pig, mă lipseam de această politețe.

Nu știam să-mi închipui că un simplu Bună te poate arunca în ireversibilitate. Dar am înțeles din această naivitate pătimașă că mai înainte de a face pași într-o relație, e vital să lași timp adevărului să se arate, ca să vezi ce fel de om e cel pe care vrei să-l lași să te atingă și să-l atingi. Nu de alta, dar s-ar putea să fie ultima atingere pe care o vei mai putea vreodată suporta. Dacă știam atunci să spun „Nu mă interesează ce vrei, ci doar ce vrei de la mine”, aș fi aflat în 30 de secunde cu ce am de-a face și cum să mă poziționez.

Dar cine își trăia pe vremea aia viața cu intenție? Ne ciocneam unii de alții precum asteroizii. Fiecare relație era un Big Bang, te iubesc-urile erau întotdeauna pentru totdeauna, iar iubirea începea și se termina odată cu atracția. Doar că în aceasta poveste, lecția iubirii de-abia după sfârșit și-a revendicat drepturile. Și asta doar ca să-mi arate că cei care au nevoie de ea trebuie să o primească, că ești responsabil de ce atingi. Și că dacă vrei să ai vreodată o șansă la o relație pe calapodul tău, trebuie musai să treci prin fumigenele și apele înecăcioase ale iubirii necondiționate, un film lung, chinuitor și din ce în ce mai plictisitor în care nu primesti alt rol decât acela de ciuca bătăilor. Însă un film de artă, ce-i drept. 

Cea mai mare nevoie de retragere în acest plan am simțit-o. Cu un om care se retrăsese de-o viață din viață, dar care manipula impecabil aparențele, și care s-a agățat de mine cu toată forța lui și a tuturor oamenilor de până la mine prinși cu cârlige de fiecare nerv în propriu-i insectar, nu pentru a reveni, ci pentru a mă trage și pe mine acolo. Nimeni n-a anticipat, nici măcar eu, că mă voi smulge cu cârlige cu tot, fără să-mi pese că mă amputez. În mod curios, smulgerea asta a mișcat ceva în inima aia împietrită și nebună, izolând nebunia și instaurând o oarecare armonie peste timp. 

Nu știu cum mi-a reușit această perfectă sincronizare. Și nici ce-am făcut de am devenit atât de importantă pentru iad încât să trimită după mine o legiune mai înainte de a depăși faza de mucoasă sau de a realiza ceva care să merite dărâmat sau prădat.

Most of all I longed for death. I know that now. I invited it, a release from the pain of living. My invitation was open to anyone. Sailors, thieves, whores and slaves … but it was a vampire that accepted.

Apoi am lărgit planul și am început să privesc și la alții care s-au retras când viața a devenit brutală. Au pălit și nu s-au mai întors, încercând să se îndrăgostească de puținul în care au rămas sau la care au mai putut ajunge, apelând pentru reprogramare la sloganul Love is everywhere. De un deal, de un loc mai verde, de un cer mai senin, de un pui de pisică, de liniștea mai mare a nopții și de o luna mai rotundă, de un partener care nu-i însuflețea dar care măcar nu-i tulbura, de partea simplă a vieții. Atât de simplă încât parcă-ți pălește sângele-n vene. Un preludiu ar paradisului, poate. Un retreat al neînsuflețiților fericiți. Dar dacă prețul paradisului e pasiunea, știu deja că nu voi ajunge niciodată în rai. 

– Dar și eu am ajuns neînsuflețită, poate aici e lumea mea.

– Poate, dar dacă nu? 

Și eu sunt îndrăgostită de felul ăsta de simplitate a vieții, însă nu o vreau pentru că nu am opțiuni, vreau să o aleg, pentru că dacă nu o aleg, în realitate nu sunt liberă, nu-mi câștig cu ea și libertatea. Îmi va fi doar o mai dulce captivitate. Tânără nu sunt pentru eternitate, va veni vremea când natural voi încetini, nu are niciun sens să mă grăbesc.

Să încep o altă afacere era exclus, drumul de acum fiind de la minus la zero. Un drum pe care l-am estimat că va dura cel puțin zece ani și asta poate doar dacă aș umbla pe căi nebătătorite și necunoscut. Deci până la 40 de ani nu-mi rămânea decât să trăiesc pe muchii, prin catacombe și în zone deșertificate ale vieții, departe de drumul lumii de care deja nu mai aparțineam și în care nu mă mai regăseam, și să sper că tot înotând și pedalând voi reusi candva să ies din gaura asta neagră și să mai și rămână ceva din mine.

Nu mi-a trecut niciodată prin cap că zero e lumina. Dacă aș fi știut, m-aș fi bucurat mai mult.

Felul ăsta de moment e unul în care vrei să te retragi complet din viață pe calea ștreangului. Pentru că nu mai poți vedea nimic, nu mai există nicio perspectivă, nu mai există nimic. Știi precis că pentru multă vreme viața îți va fi un drum în beznă și că dacă va exista vreodată o perspectivă, aia va fi doar una pe care ți-o vei fabrica tu. Vei trăi ca un miner, pe brânci prin galeriile subteranului, dar hei…bucură-te! Măcar vei învăța pe cale naturală să vezi în întuneric. Unii se mai retrag și pe ruta nebuniei sau a bolilor incurabile.

E foarte greu să te motivezi pentru a continua viața când îți e clar că nu-ți vei mai permite nimic cel puțin un deceniu sau poate niciodată. Nici bunuri, nici haine, deseori nici mâncare, nici vacanțe, nici o casă unde să stai fără stres măcar o lună, nici ieșiri, o relație cu atât mai puțin. Că toți banii pe care îi vei face va trebui să-i dai pe răscumpărare și pe generarea unor posibilități care să poată naște un viitor, să-i decartezi instant, să nu te atingi de ei. Să poți munci știind că nu te vei alege cu nimic mulți ani la rând de acum înainte și poate până la capăt așa va rămâne. Să trebuiască să dai drumul mai înainte de a atinge oricărui om pe care-l dorești și l-ai putea iubi. Să te lași ars până la scrum de focul oricărei pasiuni pentru a nu destabiliza emoțional, devia și consuma pe nimeni în revenirea lui și nici pe tine. Să te dai din calea oricui pe care l-ai putea încurca sau trage în jos. Să nu poți promite nimic nimănui. Să nu poți planifica nimic niciodată, pentru că nu știi peste o oră ce curent te trage în ce direcție sau ce oportunitate apare, iar tu va trebui să te duci, pentru că trebuie să faci ce e de făcut și pentru că nimeni în afara de tine nu va face în locul tău lucrurile. Să suporți să nu fii înțeles și să asculți toate reproșurile, despărțirile și împăcările unilaterale ale oamenilor supărați pe tine pentru că au impresia că îi ignori și nu îți mai pasă de ei sau pentru că n-ai răspuns suficient de afectuos ca să nu se simtă lezați emoțional. Să simți că se întâmplă lucruri în ADN-ul tău care te pot îmbolnăvi sau transforma într-un mutant, să vezi cum te degradezi în ritm accelerat și să nu poți face nimic, ci doar să n-o iei razna și să speri că-ți vei putea reveni la prima stație și că vei avea cu ce plăti tratamente, operații și ce va mai fi de făcut. Și să simți orice lucru sau bagaj mai greu decât tot pământul.

Do you still want death or have you tasted it enough?

Dar curiozitatea mea a fost mai puternică decât această nevoie acută de retragere care se simțea ca o hemoragie generală pe fondul căreia nu mă mai puteam simți îndrăgostită de viață. Așa că, dacă tot am ajuns aici, măcar să văd cât de departe pot ajunge. Ce mai am de pierdut? 

Mi-am dat seama că noua mea condiție e cea de nomad și că orice răni ar fi, pe oriunde, se vor vindeca ele din mers, într-un fel sau altul, nu are sens să fac niciun pas înapoi. Orice cădere de acum nu mai poate fi decât înainte, retragerea nu poate fi sub nicio formă o opțiune. Fandări da, salturi da, așteptări sub presiune, da, dar niciodată retragere. Nu dacă vreau să mențin vie posibilitatea revenirii, posibilitatea unei a doua șanse. Stai! Nu. Nu a doua șansă. Prima, că nu-mi aduc aminte s-o fi avut vreodată. 

Dar și o viață de nomad peste măsură de lungă te poate transforma suficient cât să însemne tot o retragere, una din care îți e foarte greu să te mai conectezi la joc, așa că a trebuit să rămân de veghe asupra mea ca să nu mă sălbăticesc până la capăt și să nu mai știu cum să mă leg la lume când va fi să-mi pot permite să mă lansez într-un nou început.

Am reușit în cele din urmă să ajung pe granițele unei noi posibilități, iar aici și acum, la 40 de ani, trebuie să decid ce preț sunt dispusă să plătesc pentru libertatea mea și pentru biletul de acces în lume și care sunt limitele dincolo de care nu vreau să trec. Trebuie să negociez cu mine, cu fiecare om și chemare în parte.

*

Dacă ești într-o criză sau după episod brutal de viață și încă mai poți să vrei să cauți un nou capăt de viață, îți spun că retragerea nu te va aduce înapoi în lume și nici către atingerea vreunui scop, e doar începutul sfârșitului.

Retragerea nu începe prin a fi renunțare, însă potențează renunțarea în moduri foarte subtile până nu mai poți nici măcar să vrei.

Ești viață și trebuie să fii ca viața, să-ți exerciți natura.
Viața nu se retrage niciodată.

Lasă un răspuns