Din nou în brațele lui Caragiale. La UNATC de data asta.

Din nou în brațele lui Caragiale. La UNATC de data asta. Pentru a mă specializa ca producător de film și poate pentru a broda la un moment dat un fir de pod la intersecția dintre inovarea deschisă, cinematografie și domeniul cercetării prin lentilele antreprenoriatului.

Episodul din Canare cu ajungerea mea recentă în alt capăt de zid l-am pomenit deja pe acatist în postarea “Aventura unei idei sau cât de departe am ajuns vara asta” la capitolul antreprenor de afaceri.

Iată și următoarea parte din aceeași poveste, ajungerea din toamnă, pe ruta admiterii, la capitolul antreprenor de film(e)/producător. Alt flanc, același proiect. Altă zonă de facere, dintr-un alt capăt. București.

Astăzi, după 22 de ani de când n-am mai purtat eticheta de “caragialistă” ca licean, am ajuns la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Film “I.L. Caragiale” din București (UNATC) ca masterand pe unul din cele 4 locuri de la buget, domeniul Cinematografie și Media, Programul Producție de Film.

O specializare pe care aș fi făcut-o demult dacă facultățile de științe economice și management ofereau specializări croite pe industrii sau dacă aceste specializări ar fi apărut mai din vreme la universitățile de profil, însă cum la vremea aia nu exista o industrie cinematografică suficient de dezvoltată în țara noastră și nici vreo viziune articulată pentru dezvoltare în niciun domeniu, probabil nici astfel de programe nu-și găseau sensul.

Generația mea a suferit din cauza lipsei diversității în programele educaționale și cred că treaba asta a fost o altă cauză care a stat la bază exodului românilor și la rădăcina depresiei și a frustrării colective din zilele noastre.  

Punându-mi laolaltă și CV-ul pentru această admitere, văd că la capitolul educație, școlile care poartă numele lui Caragiale încep să le depășească pe celelalte făcute. Ploieșteancă la naștere și mai apoi emigrantă, ca și Caragiale doar că în altă țară si din aceleasi motive pentru care jumătate din țară e în afară și pe dinafară, mergând la aceeași școală din Ploiești doar că în altă epocă, liceul „I.L. Caragiale” (pe vremea lui “Sfinții Petru și Pavel”), încep să simt ca spiritiștii și să am impresia că dramaturgul nostru e un ghid din nevăzut pentru văzduhiști, ca și când ar exista o zodie Caragiale care se amestecă în unele destine care-i seamănă.

„Caragiale încercase tot, câte berării putea să deschidă ca să supraviețuiască?”

La specializarea asta mă gândesc de mai mulți ani, dar nefiind context și neputând nici să-l creez sau să-l accesez în afară, n-a fost în drumul meu, cum n-a fost nici în țară până acum, nici ca program și nici ca opțiune, industria fiind destul de închisă. Există în străinătate destule programe, dar sunt scumpe, iar pentru mine nu au putut fi opțiuni. Dar dacă operezi (și) din țară, programele externe de studii nu te ajută prea mult pe partea de legislație, resurse și surse de finanțare interne, deci trebuie să te acoperi specializându-te sau angajând oameni care știu sistemul și au contactele potrivite. Pe de altă parte, dacă în cele din urmă nu poți prinde rădăcini aici, specializările îți prind bine afară și în virtual.

Între timp a fost să fie să intru pe ușa consultanței într-un studio de film și mai apoi să particip în punerea laolaltă a 4 show-uri tv și 2 filme de lung metraj, în diverse roluri, dar în cele ce se întâmplau mai înainte și după procesul de fabricare al unui film/show tot în ceață eram, iar pe mine zonele alea mă interesau mult mai mult decât producția propriu-zisă unde aptitudinile mele de management operațional compensau suficient de bine nefamiliaritatea mea cu lucruri și denumiri specifice industriei, lucruri pe care le înveți din mers și repede, dar tehnic și precis din cărțile de specialitate.

Nu m-am grăbit să dau curs participării mele în prea multe producții pentru că n-am vrut să rămân cantonată și să-mi fac un nume în poziții insuficient de reprezentative pentru mine și insuficient de bine aliniate identității și drumului meu. Nepotrivirea mea întru totul cu nivelul ăsta al producției a fost atât de vizibilă, încât în fiecare proiect s-a găsit un producător, scenarist sau regizor să mă întrebe “Tu ce cauți aici?”. Nu în sensul în care nu-mi făceam bine treaba, am recomandări excelente și m-am înțeles foarte bine cu oamenii de pe toate nivelele ierarhice, ci în sensul în care era evident că nu eram cu totul din bucata aia de poveste.

Dintr-o altă perspectivă, factorii decidenți nu au avut deschiderea și poate nici interesul pentru a mă reține în ecuațiile lor dincolo de proiecte în care evident aveau nevoie de cineva cu setul meu de skills pentru a trece lacul, retenție pentru a dezvolta împreună alte povești. Văzând că pe aici nimeni nu e preocupat de dezvoltare și lumea vrea doar să opereze în inerție și să respecte rețete dintr-un viitor consumat deja în lumile de unde își importă formatele, mi-am dat seama că despărțirile după aventurile comune sunt cât se poate de naturale. Ba chiar bine-venite. 

Am realizat repede că nu mai pot intra în producții pe joburi de “suplinitor” sau în organizații care stagnează sau merg în sens invers viitorului și că trebuie să-mi croiesc singură drumul. Apoi, ecuația vieții mele era mult prea complicată și imposibil de rezolvat din papucii unei poziții de angajat/freelancer în industria locală. O cu totul altă rută și strategie se impuneau.

Natura mea antreprenorială a avut un cuvânt greu de spus aici. Așa că, în mod natural și după o cercetare a pieței, m-am îndreptat către o specializare și instituție care îmi poate oferi toate uneltele de bază, orizontul și legitimitatea pentru a-mi săpa cărarea și în lumea asta, fie doar și ca bază foarte bună pentru video marketing sau pentru realizarea propriilor mele proiecte artistice. 

Între timp am exersat pe cont propriu, iar apoi a apărut și masterul producție de film la UNATC, iar anul ăsta, când îmi revizuiam strategia pentru Canarian Dream, am văzut că e timpul să fac prima încercare. Problema era că doar într-un singur scenariu îmi permiteam această specializare: să intru din capul locului pe locurile de la buget. Doar 4 la număr, în condițiile în care ceilalți concurenți ar fi fost cel mai probabil oameni care au terminat facultatea de profil sau care lucrează deja cursiv în industrie. Cu doar două luni rămase până la admitere și cu timpul meu fully booked în celelalte probleme, m-am simtit brusc supraîncărcată, dar vremea era potrivită, așa că m-am dat peste cap. 

Astfel, înainte să plec din țară în iulie, mi-am cumpărat cărțile din bibliografie și am învățat, pe genunchi, pe plajă și printre drumuri, sperând să finalizez în timp util prima etapă cu proiectul meu acolo, ca să ajung și la admiterea din București la vreme. Lucrurile s-au rasucit un pic, dar la admitere am ajuns, nu însă fără peripeții demne de Dumb & Dumber, dar despre asta altă dată.

Mi-a spus tata odată, într-o încercare de a mă ghida în carieră atunci când lucrurile se scăldau în apogeul răului și al greului: „paște mielule iarba pe care ai păscut-o”, adică să mă duc mai departe, pe verticală, continuând cu specializarea ca expert contabil/fiscal și mai departe ca auditor. Meserii nemuritoare, vitale și bănoase, în orice industrie. Frate, zic, n-a fost nici o clipă în care să mă crești în spiritul contabilității sau al paradigmei de angajat, m-ai pus mereu în acțiune, de o viață umblu pe drumul antreprenoriatului, apoi asta e iarba pe care tu m-ai obligat s-o pasc, nu cea pe care eu mi-am ales-o. E iarba imaginată de tine, nu de mine. Nu mă simt împlinită pe iarba ta, dar recunosc că e o iarbă esențială care va face diferențe mari pentru mine pe orice pajiști mi-aș alege sau ar fi sa ajung pentru o vreme sau alta. În plus, nimic din ce aș face nu exclude dezvoltarea drumului inițial, dimpotrivă, doar îmi întărește poziția și-mi îmbunătățește calitatea navigației. Gândirea contabilă și aptitudinile de analiză financiară m-au ferit de multe nenorociri în activitățile mele și mi-au adus și bonusuri la capitolul joburi când am început să operez ca freelancer (consultant, manager, fixer, coach/advisor).

Cum intru în industrie din laterală, n-am avut cum să nu am emoții la această admitere.

Nu știam ce așteptări sunt, ce fel de subiecte se dau, locurile sunt atât de puține încât trebuie să le privești cu lupa ca să le poți număra, profesorii exigenți, CV-ul meu nu e unul normal, iar atâtea cărți de specialitate într-un timp atât de scurt n-am mai citit cu scopul de a vorbi cursiv despre ele (și în scris pe hârtie) de o eternitate. În joburile și provocările mele din ultimii 10 ani am citit înzecit mai mult și mai repede, dar cu scopul de a construi legături și punți, de a rezolva probleme, crize și situații alambicate, pentru mine și pentru alții, memoria mea nu e sub nici o formă setată pe retenție, creierul meu doar procesează. Apoi, stresul mare și neîntrerupt din ultimii zece ani de viață nu m-a ținut chiar ca într-o conservă.

Masterul propune un program de studii pe 2 ani foarte tehnic, practic, colaborativ și interesant, cu finalitate pe măsură, respectiv realizarea unui film de lung metraj cap-coadă ca producător general. Deci ieși cu ceva tangibil de acolo și bine echipat pentru a naviga în sălbăticia din lumea producțiilor de conținut cinematografic, web și tv. Asta m-a atras cel mai mult la programul ăsta, faptul că este foarte practic și cuantificabil. 

N-am mai făcut școală în mediu instituționalizat de 13 ani, de când am intrat la Regie de Film la Facultatea Media Pro. Ar fi trebuit să fie a doua facultate, cea legată de chemările mele mai delirante un pic, doar că a fost un debut care a început cu o mare întrerupere, motiv pentru care a trebuit să-mi tai craca după 1 an. Privind în urmă, cred că a fost mai bine așa, pentru că aș fi ajuns să fac terapie prin filme de ficțiune și nu cred că aș fi scos ceva suficient de distractiv, novator sau eliberator ca regizor verde de tranziție, nici măcar pentru mine, cu atât mai puțin pentru public. Mi-ar fi ieșit cel mult un sindrom posttraumatic împachetat într-un film.

Viața a vrut de la mine ca mai înainte de alte începuturi să o cunosc și să mă cunosc, să-i înțeleg natura și să-mi cristalizez identitatea.

Acum, rămasă mai mult în București o dată cu ancorarea în școală, mă văd în situația de a mă reintegra în lumea de aici, una de care m-am rupt la multe capete, natural, când am plecat din țară, dar și pe măsură ce mulți prieteni au plecat. Dar și reintegrarea în lumea industriei, în mijlocul oamenilor pe care nu îi cunosc. Știu câțiva, dar foarte puțini. Totul trebuie luat de la început, începând cu oamenii. Trebuie să-mi fac prieteni noi, relații noi, drumuri noi, dacă viața a vrut să fac aici primul cap de pod.

E o recuplare la mediu destul de nouă ca senzație la nivel emoțional, pentru că după atâția ani de virtualitate, internaționalizare și insularitate mă traversează tot felul de anxietăți. Am foarte puține lucruri în comun cu oamenii din jurul meu.

Nu-ți vine chiar natural să rămâi pe loc și să trebuiască să dezvolți relații pe termen lung cu oamenii, să-ți mai permiți luxul să prinzi vreo rădăcină, când toată viața ta (și mai ales această industrie) revendică mobilitate și flexibilitate maximă pentru adaptare. Apoi n-ai nici energie și nici disponibilitate pentru superficialități. E o măsură aici care necesită un surplus de vitalitate pentru a fi bine centrată. Nu pot decât spera că va funcționa precum dinamul de la bicicletă. Cred că nu mi-ar strica nici o șarjă de lecții de small talk. Foarte bine m-au relaxat și animat workshopurile de comunicare pentru „civili” cu actrița de comedie Adriana Trandafir. Ar trebui să reiau activitatea asta, s-a dovedit foarte terapeutică pentru mine.

Noul necunoscutul e diferit. Mă obișnuisem cu necunoscutul cunoscut, cel în care nu exista nici o ancoră. Acum că există un început de ancoră, încep să-mi simt gradul de neîmblânzire și îmi dau seama că trebuie să stau cu ochii pe mine ca pe butelie ca să nu sar din șină. 

Doamna profesoară de la proba scrisă ne-a încurajat, spunându-ne: “De intrat se intră greu aici, dar cine intră nu mai iese.” Funny! Am consumat mai mult timp din examen să râd în capul meu la gluma ei decât să scriu. M-a însuflețit spiritul ăsta deschis și umoristic, dar m-a făcut să văd și cât de obosită sunt și de cât de departe vin.

Acum că aceasta încercare a ieșit din prima, rămâne să iau din nou taurul de coarne, să văd ce mai scornesc și în ce fel de joburi trebuie să mă mai înrolez ca să fac rost de banii necesari pentru a împinge lucrurile înainte, până reușesc să le înnod pe toate și să le aduc pe aceeași pagină, la un nivel la care să pot trăi măcar o zi fără să mă întreb din oră în oră “now what?”

Așadar, din octombrie și printre altele sunt din nou studentă. 

***

Asta e o poză cu mine din vremea când la noi în sufragerie se practica cinematograful cu casete video de contrabandă, fiind cap de lista în rândul „exploatanților” din oraș.

Între 4 și 8/9 seara se vizionau filme bune cu prietenii familiei, iar apoi până târziu după miezul nopții filme de acțiune, cu karate și shaolini pentru soldații din tot felul de unități militare pe unde tata și prietenii lui aveau sau își făceau contacte.

În diminețile de weekend era program cu vecinii din bloc. În unele seri se mai închideau ușile sub sloganul XXX, casete neetichetate pe care aveam grijă să le vad cu prietenii mei până să ajungă ai mei acasă. Nimic nu se putea piti de ochiul meu. 

Cât de departe poți ajunge ca eretic din oficiu, crescut spartan și început în anii când tatăl nostru stinsese lumina în România, iar oamenii căutau luminile cinematografelor făcând o coadă record de 14 milioane de bilete la „Nea Marin Miliardar”, în timp ce la tine acasă creștea o mulțime tot mai pestriță de la zi la zi într-o cu totul alta lume decat cele ce urmau să vină, iar în America lumea se iluziona cu Superman și Allien? Dar mai ales, cât de lină îți poate fi calea? 

Leave a reply or two. Or your testimonials if you ever worked or interacted with me.

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.