Avalon

Priveam într-un apus care-mi dizolvase între două clipiri orice gând, simțire și ne-simțire. Nu știu de unde, din minte nu, o întrebare a înconjurat soarele: ce stare e asta în lipsa gândirii și a simțirii?

Când ființa mea nu se întâmplă în nici un fel și la nici un nivel, cine sunt și ce se petrece cu mine? Dar cu lumea din jur pe care o văd existând, mișcându-se și lăsând în urma ei semne invizibile, ca niște magneți, care mai devreme sau mai târziu vor chema și vor atrage în aceleași locuri alte ființe, chemate de aceleași căutări, mai mult sau mai puțin înțelese?

E o stare fără cuvânt.

Nu e nici contemplare, nici meditație, nici fantezie, nici rugăciune, nu e nici bine, nu e nici rău, nu e nici ușor și nici greu, nu sunt nici absentă, nici prezentă, cum nu sunt în nici un timp, toate timpurile din toate timpurile sunt aici. Nu e Dumnezeu, dar nici lipsa Lui, nu e lumină, dar nici întuneric, iar umbre nici atât. Toate înțelesurile atașate gândurilor și cuvintelor se dizolvă ca niște iluzii la impact cu adevărul, totul înseamnă altceva, altfel.

Ce-mi face starea asta atat de liberă încât nu suporta lanțul nici unui cuvânt în jurul ei? Cum lucrează asupra mea și care e rostul insinuării ei? Pentru care motiv și scop mi-a făcut cunoscută existența ei? Și de ce atât de departe de tot ceea ce a fost până acum (a)casă? Ce îmi spune? Ce îmi arată? M-am întrebat la ieșirea din ea, revenind la greutatea mea obișnuită.

Am comandat o cafea, mi-am aprins un purito și am luat drumul fumului, luând pe loc decizia de a mă opri din scris la scenariul pe care îl scriam și la toate poveștile pe care le doream pe o pagină.

*

Faptul că a scrie e o necesitate mă intrigă. Naturalețea, ușurătatea, continuitatea, ca și când nu m-aș opri niciodată din scris, nici măcar atunci când nu scriu. Toată inerția firii e în acest reflex. Nu e nici un fir de talent în acest fel de naturalețe, nici un fir de efort, nici un strop de creație. Sunt ca o cameră de luat vederi, interne și externe. Tot ce scriu sunt capturi. Poate sună bine uneori, poate arată bine, poate poartă în sine o anumită amprentă unică, a mea, însă nu e unicitatea mea, ci a vieții întâmplate mie, cu sau fără intenția mea. Focul ăsta nu e sub stăpânirea mea.

Nevoia de a spune povestea alunecă din capul listei, chiar dacă e una important de spus, ba poate chiar necesar. Dacă asta nu mai e prima nevoie, atunci care e?

Scrisul ca masca de oxigen, lăsând efectul terapeutic la o parte, brusc nu mi se mai pare un atuu, ci o opreliște. Și-a atins potențialul emoțional, și-a îndeplinit misiunea, m-a ajutat să ajung până aici, a reparat cât a putut, a reașezat, a investigat, a observat, a consemnat, am exersat împreună, am cucerit câteva lumi pentru alte scopuri decât cele literare sau cinematografice, reușind astfel să și trăim și să ne plătim facturile, am experimentat, dar acum a devenit o întrebare și trebuie să decid ce fac cu ea. A devenit altceva care are o altă utilitate și un alt scop. Care?

Noua nevoie nu este de a scrie ceva deosebit sau într-un fel aparte și nici de a impresiona pe cineva cu ceva, nu despre oglindirea mea în exterior este vorba și nici despre excelență. Ci de a-mi schimba inerția firii, cursul naturii alterate de întâmplările vieții, de a-mi depăși o condiție în care am fost pusă fără intenția mea, de a ajunge la natura mea originală. În esență, de a-mi elibera emoțiile, dar mai ales de a reuși să mă emoționez pe mine în primul rând într-un fel care să mă însuflețească.

Scrisul își revendica noi drepturi, nu mai vrea să fie nimic din tot ce a fost până acum. Proteză pentru lipsa podului dintre lumea mea interioară și cea exterioară. Substitut și expresie a emoțiilor. Instrument de constatare.

De ce scriu? Ca să pot simți. Când scriu simt.

Nu mai pot scrie pentru a împlini nevoia asta. Podul dintre mine și lume se vrea micșorat până la dispariție. Nimic din scrierile naturii mele de până acum nu mă însuflețește. Simțirile care nu mă însuflețesc nu-mi mai trebuie. Natura mea alterată și-a ajuns sfârșitul. În același timp, este experimentată și puternică, nu poate dispărea, e necesară. Îi trebuie un rol.

She’s your târfenstein.

She has skills.

*

Avusesem o reușită și oamenii se bucurau mai mult decât mine pentru mine, deși, în felul meu, și eu mă bucuram, doar nu mă manifestam, eram ca și când nimic nu s-a întâmplat. Îmi spuneau: haide măi, manifestă-ți și tu bucuria, nu te bucuri? Presiunea de a trebui sa mă bucur într-un fel vizibil pentru ceilalți mă obosea de la cuvânt la cuvânt.

Mai târziu m-am dus la mine în birou să trec în jurnal cele ce se întâmplaseră și m-am scuzat că voi absenta o vreme din peisaj. Când te scuzi pentru retragerile și absențele tale, aștepți sau nu răspunsurile obișnuite: stai liniștită, ok, fă ce ai de făcut sau mai stai un pic, iar scrii, ce și despre ce și altele, în funcție de interlocutor și de gradul lui de autonomie. M-a luat prin surprindere răspunsul: du-te și scrie, știu că e felul tău de a te bucura.

După cuvintele astea neașteptate n-am mai putut scrie. Doar m-am chinuit. Dintr-o dată totul s-a schimbat. Fusesem vazută în high definition. Între mine și mine nu mai stătea nimic. Niciodată nu s-a mai întâmplat una ca asta.

…dar a devenit evident ca scrisul nu-mi mai poate fi unealtă de vindecare, substitut pentru simțire sau pentru exprimarea lucrurilor pe care nu le-am putut manifesta altfel până acum, nu mai poate fi instrument de transfuzie, nu mai poate fi refugiu. Vrea o identitate a lui și îmi revendică natura originală.

Nu știu ce înseamnă asta. E un alt drum pe care nu-mi rămâne decât să văd cât de departe voi putea ajunge.

*

Starea fără cuvânt? A rămas tot liberă. Îi înțeleg natura și rostul în feluri pentru care nu știu să găsesc cuvinte. A rămas cu mine. Suntem în Avalon.

 

Lasă un răspuns