Aventura unei idei sau cât de departe am ajuns vara asta.

Nimic nu știu a fi mai brutal decât începutul unei afaceri, oricât de mici ar fi, atunci când ai datorii, nici un leu pentru noi începuturi, nici un punct de siguranță și nici un pilon de sprijin, cu atât mai mult cu cât o începi în altă țară și nici nu vrei să te agăți de nimeni și nimic. Când îți permiți emoțional luxul și libertatea de a insista să materializezi aerul pentru a vedea cât de departe poți ajunge utilizându-te doar pe tine. Un tip de brutalitate pe care probabil doar producătorii de filme îl înțeleg până la capăt pentru că ei nu sunt altceva decât antreprenori de filme, iar filmele se fac cu sânge.

Drumul construcției unei vieți folosind ca unice instrumente identitatea ta și capabilitățile tale este fără excepție unul off road pe distanțe lungi. În același timp însă, nimic nu e mai provocator, mai bogat în învățare și mai interesant decât a vedea cât de departe poți ajunge în aceste condiții de aparentă imposibilitate.

Ca orice drum el începe cu un prim pas. Unii așteaptă mult până să facă primul pas, au nevoie să fie cât mai bine pregătiți, să simtă că pământul e stabil sub tălpi, că au toate resursele la dispoziție, iar dintre aceștia foarte puțini mai și fac pasul, pentru că rar matematica vieții îți îngăduie astfel de pregătiri în timp util. Supra pregătirea, ca și supra gândirea, poartă în ea riscul pierderii oportunității, în plus nu-ți dă nici ocazia să-ți exersezi mușchii pentru acțiunea în forță pe care e nevoie să o faci odată ce activezi inerția facerii, pentru a disloca imposibilul.

Alții, ca mine, fac primul pas mai înainte de a avea ceva, pun primul pas în nevăzut.

A rămas să scriu despre episodul din vara asta în Insulele Canare, mai precis în Tenerife, locul unde am ajuns cu șase ani în urmă și unde am și trăit tot atâția în linii mari, dar sunt pe ceas cu altceva și am tot amânat. Încep acum, într-o pauză.

Acum 2 ani în Icod s-a ridicat la suprafață o idee de pe lista mea scurtă cu proiecte posibile pe care le-aș face în primul moment când aș avea această posibilitate. S-a ridicat ideea cel mai bine aliniată la identitatea și viziunea mea de viață și de a fi, una pe al cărei drum nu trebuie să mă sfâșii ca să-mi împac planurile vieții și pasiunile cu munca, ele întâlnindu-se și fuzionând în acest proiect. L-am învârtit ca pe un cub Rubick până când toate fațetele vieții mele au făcut click.

Pentru a fi util și ca studiu de caz, o să dau și cifre. O afacere mică, cu flux bun și constant de cash, construită pe un concept foarte vizual și bine articulat, cu inserții culturale și alte povești, un concept la intersecția dintre wellness tourism, turism medical, retreat-hub multicultural pentru medici, artiști, producători, inovatori și antreprenori. Un hotspot fertil pentru revitalizare, inspirație și creativitate.

Un proiect pentru care am nevoie de 150.000 de euro ca să-l încep în condiții cvasi confortabile și fără să mă stresez peste măsură și mult mai puțin ca să-l încep, dar pentru care eu personal n-am bani, ci doar datorii încă de plătit de pe nota trecutului tumultos cu prima afacere, unul din motivele pentru care doar pe ruta asta îmi mai pot și eu stabiliza și îmblânzi viața, orice alte scenarii producătoare de bani neacoperind pe aici nici valoarea mea de piață și nici nevoile și problemele mele. De unde vin eu doar prin pași săltați mai rezolv acest puzzle al vieții mele și prin asumare de riscuri. Ruta convențională m-ar îngropa.

A durat mult până să îmi clarific tipul de afacere cu care aș deschide un nou capitol antreprenorial și țara/locul, am făcut multă documentare și cercetare, atât privind oportunitățile pieței locale, strategiile ramurii unde vreau să operez și cele regionale, planurile pe termen scurt și lung ale primăriei, competiția, hărțile insulei din tot felul de puncte de vedere, statistici și altele, cât și aspecte de detaliu/produs necesare închegării unui concept atractiv (tehnologii, modele, furnizori, costuri, studii de caz etc).

Am luat în calcul și scenariul implementării în România, dar clima taie din afacere 5-6 luni pe an, nu am infrastructură și diversitate de opțiuni de agrement, nu am suficienți bani și timp de pierdut, ar fi falimentar din start.

E esențial pentru mine în etapa asta de viață să nu mă mai bag în chestii insuficient de bine calibrate și dimensionate, stresante, megalomanii, proiecte care să-mi acapareze viața și timpul sau să nu-mi lase loc pentru dezvoltarea pasiunilor. Am disponibilitatea să fac un tur de forță în faza de implementare când e cea mai mare nevoie de energie, acțiune și strategie, dar apoi am nevoie să știu ca am ridicat ceva funcțional și care își face banii fără să alerg eu după fiecare client în parte. O afacere mică, stabilă și confortabilă într-o climă vindecătoare, solară și într-un mediu vesel, multicultural și ticsit de posibilități de agrement. Nimic sofisticat sau nou sub soare, poate doar creativitatea conceptului și a mixului de management.

E ușor paradoxală această dimensiune mică a viziunii proiectului în condițiile în care eu de 10 ani rezolv probleme de afaceri și organizaționale la scară mare, fiind prinsă prin geografie și premise într-un gap fără poduri între țări, regiuni, momente ale istoriei, revoluții tehnologice, între potențialul meu, aptitudinile mele și posibilitățile mele materiale momentane, poate și din motivul ăsta mi-a luat mai mult să-mi inhib my “big thinking” ca să-mi pot doza energia în sticlute mai mici și să pot face pași zi de zi, să nu-mi las cunoașterea și gândirea să-mi paralizeze capacitatea de adaptare și de acțiune la firul ierbii, implicit să nu-mi slăbesc capacitatea de reziliență.

Într-o zi ideea câștigatoare a făcut click, restul listei s-a împachetat și s-a pus la sertar pentru a fi reevaluată în alte momente, iar de aici începe jurnalul ei.

Pot să-ți spun, de dragul artei, despre ziua în care această idee s-a cristalizat, cum, ce făceam și unde eram, ce gândeam și ce simțeam, cum se intercalau unele amintiri și simțiri, drumul acestei idei până a ajuns vizibilă pentru mintea mea, cum s-a coagulat bucată cu bucată de-a lungul zilei, dar nu azi. Voi reveni la postarea asta și voi spune atunci și din cele organice. Acum am nevoie de un limbaj de lemn.

Pentru proiectul ăsta îmi trebuie pentru început o proprietate de anumite dimensiuni, într-o anume locație și cu anume coordonate. Ideal în apropierea unei plaje din insulă, dar bugetele sunt prea mari pentru prime locations, așa că una mai rustică și cu vedere panoramică la ocean, nici prea sus, nici prea jos ca altitudine, la cel mult 10 km de o plajă bună, e un compromis foarte bun, atâta vreme cât nu e nici izolată, dar nici înghesuită într-o zonă prea urbanizată. Pe insulă, altitudinea asta (500-800m) este numită, datorită climei foarte bune, Edenul Guanchilor (civilizația lor veche).

Mi-am zis că nu contează că nu am bani acum, pot începe să o caut, iar ca să pot convinge pe cineva să intre în jocul ăsta pe mâna și sub bagheta mea într-o formulă stil “clean cut” și să nu fie nici riscuri necontrolabile, i-am stabilit un buget de maxim 150.000 eur, fiind și unul realist pentru piața locală pe nișa fincas/case rurale cu teren.

Făcând restul calculelor și văzând cât îmi mai trebuie și pentru implementare și trecerea de primele 6-12 luni operaționale plus cheltuielile mele paralele de la București și cele de autosusținere pe durata implementării acolo, mi-am dat seama că nu e suficient să o găsesc în bugetul ăsta, trebuie să negociez cu proprietarii un contract de închiriere cu opțiune de cumpărare cu avans de maxim 30%, rată lunară de maxim 1.000 eur și o durată de 24-30 de luni. Dar acest tip de contract, chiar dacă rezolvă lipsa de lichidități la start, implică niște riscuri și limitări, așadar trebuie să împing lucrurile, să negociez și o serie de clauze favorabile pe care să le și cuantific și să le transform în proceduri, de fapt.

Mi-am activat și un software foarte bun pentru business planning, așa că am petrecut mult timp în zona cifrelor, făcând multe proiecții și scenarii până am putut vedea cum e optim să fac implementarea (în ce formulă și cu câți oameni) și în ce puncte e ideal să fac următorii pași până ajung la capacitatea optimă și la maximizarea rezultatelor, pe unde să mai scot bani ca să mențin continuitatea, odată pornită.

Cât am fost acolo în anul ăla am făcut prospecție în lung și-n lat, atât cât mi-a permis timpul și resursele, dar nu am găsit proprietatea potrivită. Am revenit în București cu munca la o producție tv și am continuat în paralel să caut pe internet, cot la cot cu soră-mea, omul cel mai complementar cu mine și pe mâna căruia mi-aș lăsa viața, afacerile și tot cu ochii închiși.

Urmăream amândouă piața locală cum urmăresc brokerii bursa, în paralel continuând cercetările pentru proiect.

Tot atunci am activat și o prietenă bună pe care am întâlnit-o în cinematografie, arhitect și set designer, ca să-mi transpună conceptul în 3D, să văd cum arată, ce trebuie să modific și ca să am planșe pentru prezentare în relația cu potențialii parteneri de proiect.

După niște luni de zile am găsit un anunț cu o proprietate care părea a fi ce trebuie la preț de 137.000 eur în zona pe care o vroiam și care era mai potrivită conceptului, rezonabilă ca dotari și posibilități, în nordul insulei. Am sunat, am trimis mesaj ca să aflu dacă mai e de actualitate, nu mi-a răspuns nimeni. Agenții de pe acolo nu prea răspund la mailuri, știam asta, la fața locului rezolvi lucrurile, dar trebuia să încerc. Un singur anunț era dat, într-un singur loc/pe un singur website la pagina N în căutări. Soră-mea cu nervii ei tari a găsit-o, săpând în adâncurile siturilor de anunțuri.

Am evaluat-o împreună pe toate părțile, am salvat-o și viața și-a urmat cursul.

În acest răstimp am activat omul care-mi e prima opțiune, care știam că e deschis ideilor mele, care are încredere în mine ca strateg și implementator. A zis da și l-am pus să strângă bani, având o activitate stabilă și venituri suficiente cat să poată susține efortul ăsta la demaraj. Om cu care să pot avea inima împăcată dacă ne legăm destinele pe zona asta și care nu dă cu virgulă la capitolele loialitate, normalitate și consistență. Aspecte pe care eu pun cel mai mare preț. Zis și făcut.

Un an mai târziu m-am întors pe insulă pentru o jumătate de an să-mi fac niște acte și să rezolv niște lucruri pe acolo, dar mai ales să mă recuperez după proiectul tv mission impossible, ca timp și condiții de realizare, producție pe care a trebuit să o coordonez în 4 țări și la care au participat peste 100 de oameni împărțiți în 9 echipe mobile plus cei de la centru și echipele fixerilor din țările respective. O caracatiță turbată a fost care mi-a testat limitele, nervii și care m-a pus să mă gândesc foarte bine în ce condiții voi mai accepta astfel de oferte, la ce moment să fac negocierea onorariului și ce condiții va trebui să-mi impun din capul locului. O experiență care mi-a deschis mintea în multe aspecte cu care eram mai puțin familiară, dar care m-a făcut să-mi dau și seama mai bine unde trebuie să mă mai maturizez și temperez. 

Deși șansele erau mici ca acea proprietate să mai fie disponibilă, m-am dus la agentul meu de acolo care-mi închiriase și studioul unde locuiam și l-am rugat să îi găsească pe proprietari.

La acest moment eram ca și la cel de dinainte, zero euro, dar cu datorii o idee mai mici.

A trecut vreo lună și agentul a reușit să dea de agentul lor. M-a sunat să-mi zică că n-au vândut și că putem organiza o vizită în locație dacă mă mai interesează.

Organizarea a mai durat vreo lună, cei de pe acolo se mișcă mai încet decât poate ritmul meu suporta, dar în cele din urmă am văzut-o. Era ce trebuia. Mi-a intrat din prima în inimă. Nu era perfecta, o Cenușăreasă cu potențial de a fi transformată într-o foarte frumoasă prințesă.

Mi-am zis că la câți bani nu am încă, pot exersa răbdarea și pot investiga mai bine cum să mă conectez la cultura și ritmul lor, mai pot învăța limba și chestii d-astea ce țin de adaptare și pe care nu-mi permisese contextul să mi le însușesc foarte bine. Până atunci lucrasem pe salariu acolo la o agenție imobiliară ce aparținea unor belgieni unde n-am avut ocazia să exersez spaniola pentru că se vorbea doar dutch, franceză și engleză, timp în care, în paralel am scris textele jurnal de proză scurtă “Pe dinafară”, mai mult pe genunchi în autobuzul cu care făceam naveta de 250 km pe zi din nord în sud și retur, iar când puteam mai cercetam și piața și prospectam insula.

Am revenit după vizionare, m-am plimbat încolo și încoace, m-am gândit, am mai socotit, am sunat Bucureștiul să aflu câți bani s-au strâns și câți se mai pot strânge în următoarele 6 luni. Maxim 30.000 eur în total, cu eforturi mari pentru banii de deplasare și alte cheltuieli cu achiziția. Strâns tare. 

Am reevaluat piața, am studiat evaluările bancare să pot estima scenariul de exit și lichiditatea proprietății, inclusiv posibilitățile de creditare în caz că mă înfund, am evaluat costurile cu aducerea proprietății la un stadiu habitabil funcțional și am estimat că prețul corect al proprietății e de maxim 70.000 eur, iar pentru că piață nu e în avantajul cumpărătorului acum, maxim 100.000 euro. Deci negocierea nu va putea fi altfel decât grea, iar șansele mele sunt atât de mici încât nici nu se văd.

Mi-am mai dat seama, în lipsa apariției altor oportunități financiare rezonabile, că și în condițiile astea va fi cu sânge mult pentru că nu am banii nici de aducere a proprietății la normalitate și nici de continuare a implementării, deci dacă o iau, va trebui să o blochez o vreme, iar între timp eu să-mi iau alte joburi paralele prin ce țară va fi, ca să mai strâng bani. Sau, să fac un împrumut mai mic de la prieteni pe care să-l garantez sau nu cu ceva ca să o fac funcțională și să o închiriez, să ușurez povara și presiunea financiară cu plata ei, doar că voi crește presiunea pe cealaltă parte, cu împrumutul, dar măcar nu stăm în loc și împingem. Statul pe loc e moarte curată.

Am găsit chiriașii, niște prieteni dispuși să se mute acolo, deschiși și la proiect, și am lansat prima ofertă: 70k cu rată 500e pe lună, contract pe 2 ani. Outrageous, I know!

La acest moment lumea care știa ce fac și îmi știe contextul m-a întrebat cum naiba fac eu oferta asta dacă n-am un cent și nici perspective la orizont. Dacă proprietarii acceptă, ce voi face?

Merg înainte, le-am zis. Scoatem banii până atunci, apar ei de undeva în completare, s-o mai vinde ceva din ce e pe masă, vedem cum trecem podul ăsta când ajungem la el. Între timp ne mișcăm.

Proprietarilor nu le-a convenit oferta mea, dar nici n-au respins-o, am început să negociem prin agenți. Partea bună este că au acceptat contractul cu opțiune de cumpărare. Dar în paralel au mai vrut să mai încerce, în speranța că vor primi o ofertă mai bună, ideal cu toți banii cash. Așa că eu am fost de la început ultima lor opțiune. Dar important era să fiu în cărți.

Între timp eu iar m-am întors în România, am mai făcut treabă și niște bani mărunți pe aici și am împins pentru adunarea banilor necesari pentru avans și pornire.

A mai trecut un an.

An în care, după multe negocieri și verificări de acte, am bătut palma pe 30% avans, 750 eur pe lună, 30 luni contract și 105.000 eur preț vânzare, cu măsurători în teren și ajustarea prețului plus/minus în funcție de rezultatele măsurătorilor și cu acceptarea de comun acord a unei marje de eroare de 1,5% (de la 5% cât vroiau ei). Rezonabil.

S-a făcut iulie 2019 și am plecat să demarăm pregătirile, să pregătesc închiderea apartamentului meu de acolo și să facem actele.

La momentul ăsta am activat o super tipă care e avocat acolo și traducător autorizat și care mi-a integrat clauzele într-un contract de care am fost foarte mulțumită, suportându-mi cu mare talent dificilitatea pe care o am în chestiuni de felul ăsta. Ne-am întâlnit, i-am povestit, am discutat scenarii și riscuri, a preluat partea juridică, urmând ca mai apoi să preia și partea de înființare a firmei pentru afacere, licențe, autorizații și alte acte.

Am organizat întâlnire cu proprietarii, am mai văzut o dată locația, am discutat detalii și pașii de urmat, am decis pregătirea actelor și a contractelor. Între timp mergeam zilnic la proprietate, să o pot vedea în mai multe momente ale zilei și să pot face un plan mai bun de acțiune.

Proprietatea are un status complicat în acte, achiziția în sine e un proces cu mai mult etape, n-a fost ușor de descurcat și limpezit. Pe de o parte îmi împingea implementarea cu câteva luni, pe de alta câștigam timp să mai fac bani.

Au mai fost niște turbulențe cu clauzele mele, am făcut întâlnire cu toți avocații, s-au găsit a fi foarte rezonabile pentru ce vreau să fac acolo, toată lumea a acceptat, proprietarii au dat drafturile la verificări gestorilor lor, au zis și ei că e totul ok, le-au explicat ce înseamnă fiecare clauză în parte și s-a decis fluxul operațional până la sfârșitul celor 30 de luni, atribuțiile fiecăruia, ziua și ora semnării.

În zilele care au trecut până la semnare, stând eu pe o plajă, privind la mare și în soare și ascultând vântul de nord, mi-a venit în fața ochilor familia proprietarilor și mi-am dat seama că există riscul să am probleme cu semnarea, pentru că sunt o familie mare și în familiile mari rareori oamenii se pun de acord.

Am anticipat că cel puțin un copil va pune bețe în roate și va vrea mai mulți bani la început, contaminându-i și pe ceilalți cu ideea asta pe last minute. Câți bani vor vrea, numărându-i câți sunt, am estimat că fiecare va spera la start la 10k, nu dai greș cu sumele rotunde, iar asta va înseamna că se vor duce cu avansul către jumătatea prețului, posibil sa micșoreze si durata, treabă care face toată șandramaua să pice și să ajungem de unde am plecat ca și când niciodată n-am fi negociat.

Am comunicat îngrijorarea mea, dar cum eu sunt renumită pentru cât de bine știu să mor cu dreptatea în brațe, m-am ales cu replica: nu mai gândi negativ, am stabilit cu ăștia prețul și termenii de nu știu cât timp, se știe, s-a vorbit, s-a explicat, s-au verificat contracte, n-au cum să pivoteze, s-a făcut totul ca la carte, ar fi de rahat total ce spui tu.

Însă eu nu sunt străină deloc de rahatul naturii umane. Dimpotrivă, sunt specializată în el.

Nu mai am energie să-mi explic mecanismul format în crize și cum funcționez, ca să înțeleagă lumea că asta nu are nicio legătură cu gândirea negativă și că nu e ceva din sfera ghicitului, ci e pur și simplu experiență, intuiție și algoritmi.

Apoi, experiența mea de ani de zile în imobiliarele din țară și din Tenerife îmi spune că tot ce e mai de rahat se întâmplă la semnare/la notar, acolo oamenii pivotează ca să forțeze mâna celuilalt, sperând să mai ciupească ceva. Se face un joc idiot al nervilor. Nu se întâmplă des, dar nici rar. Din motivul ăsta și din multe altele nu suport imobiliarele și poate tot din motivul ăsta nici nu scap de ele. E o mahala unde-mi exersez comunicarea, toleranța și nervii, iar uneori fac și mai mulți bani deodată. Este o piață oribilă, mai ales când nu e reglementată, unde nici vânzătorii și nici cumpărătorii nu sunt prea sănătoși la cap când vine vorba de bani. Nefiind prea mulți investitori calificați sau oameni de afaceri, nefiind suficient educați în probleme legale și financiare, neștiind așadar să facă bani și nici ce înseamnă activitatea unei agenții imobiliare, sunt complet razna cu cei 2 cenți ai lor și cu proprietățile lor destul de neîngrijite în mare parte. E o piață a parveniților în mare măsură, și de-o parte și de alta. E firesc cumva să fie nebuneala asta, discutând de alegeri de viață și investiții pe termen lung, însă frica de bani (pierderea lor/lipsa lor) îi face pe oameni să fie în feluri complet nedigerabile. 

Revenind, eu am rămas cu virgula asta în cap, căutând între timp să identific soluții dacă se va activa un astfel de scenariu și să evaluez dacă ar merita în condițiile astea să mă dau peste cap ca Făt Frumos și să scot de undeva diferența de bani.

La această potențială decizie a intervenit experiența mea de viață și cu problemele naturii umane de care m-am preocupat mulți ani pentru a le putea înțelege, iar mai apoi anticipa, provocându-mi atâtea pierderi gama de rahat din natura umană care, în mai multe cazuri decât nu, înfrânge fără drept de apel orice calitate care ar putea exista într-un om, căci cei mai mulți oameni nu-si exerseaza puterile, ci slabiciunile, iar în momente cu miză pentru ei iese tot rahatul la suprafață, făcând sa paleasca orice urmă de umanitate și normalitate. Iar când miza aia sunt banii, iar aici cifrele conteaza și relevă diverse aspecte și dimensiuni ale naturii umane, rămâi mască să vezi în ce hal o ia razna ființa umană și ce putere si viteză de corupere au banii asupra oamenilor.

Am decis că nu am disponibilitate să intru într-un “mariaj” cu oameni fără onoare și cuvânt, instabili și labili, pentru că știu precis că voi avea probleme cu ei și complicații pe drum, că mă va costa mai mult decat face toata treaba asta.

Dacă oamenii ăștia s-ar suci după tot acest lung și greu proces în urma căruia toți ne-am pus de acord asupra condițiilor, doar pentru a mă strânge cu ușa ca să mai ciupească ceva la start, voi spune fără să clipesc: nu, mulțumesc. Voi da un deadline de 24 de ore ca să-și reconsidere ideile și să-mi comunice decizia lor finală și îmi voi retrage oferta, lăsând poartă revenirii deschisă pentru a o lua de la început dacă se vor răzgândi, însă fără ca eu să mai ofer vreodată o ofertă asemănătoare, ci una mult mai slabă. Și asta doar pentru că nu sunt într-o poziție de avantaj ca să renunț complet la ei și pentru că e mai important să încep.

Apoi, a intrat natura mea umană în acțiune: știi cât de mult ai nevoie de chestia asta, e de viață și de moarte, chiar trebuie să fii atât de rigidă? Chiar merită să nu aranjezi deja apele pentru a rezolva diferența de bani dacă așa ar fi să fie?

Răspunsul la toate aceste întrebări sărite din axul fricilor a fost la fel: da, trebuie să fiu rigidă cu devierile pentru a nu da semne de vulnerabilitate și pentru a nu le valida și da, merită să nu cedez, chiar dacă ne-am chinuit atât ca să ajungem până aici, făcând un atât de lung drum din nimic.

M-am învățat să nu forțez lucrurile dincolo de niște limite de unde în mod normal ele ar trebui să curgă natural, să se așeze și să trasez granițe clare.

Dacă aș ceda la o astfel de pivotare, aș pune o presiune uriașă pe toată lumea, aș forța și nu suntem pregătiți pentru asta. Mai bine mai stăm, ne pregătim mai bine și mai încercăm o dată când suntem mai bine echipați.

Deși ne doream să reușim din episodul ăsta și tentația de a forța limitele pe zona banilor era deja în apogeu după atâta efort și pregătiri, argumentele mele au convins că e mai bine așa, oricum fiind eu cea care urma să intre prima în focul ce-ar fi urmat. Eram pregătită, focul e viața mea, dar nu oricum și nu cu orice preț. Eu nu mai intru în curse pe care nu le pot câștiga în cele mai bune condiții, prefer să petrec mai mult timp în pregătire. Am pierdut prea mult în viață ca să mă mai grăbesc undeva.

M-am dus la plajă, mi-am văzut de învățatul meu pentru altele pe care vreau să le fac, mi-am scos din cap toate gândurile ca să pot asimila natural orice schimbare ar urma și am așteptat. Ce va fi, va fi. Am dat drumul la tot, ca să nu mă dezechilibreze atașamentul de idee și pachetul cu care vin în general atașamentele, lăsând de acum totul în voia naturii.

În ziua semnării, cu o oră înainte, proprietarii au cerut mai mulți bani la semnare, fix 10k per cap de om din familie, exact cum am anticipat, unul din copiii s-a pus invers. Eu am zis că nu putem face o ofertă diferită la acest moment, le-am dat cele 24 de ore pentru reconsiderare, n-au mai zis nimic, mi-am retras oferta prin agent, s-a anulat.

Zece minute le-am luat pentru mine, timp în care am stat într-o tăcere perfect de naturală, uitându-mă într-un punct fix de pe un perete. Apoi am revenit.

Am ieșit împreună cu noua prietenă avocată să cinăm, dacă tot venise să ne asiste la semnare, am avut o seară foarte mișto în care ne-am povestit o grămadă de lucruri, relația ei cu insula și drumul întortocheat al ajungerii ei acolo, a mea cu insula, m-am detașat, ne-am bucurat de momentul împreună, ne-am luat la revedere.

În zilele următoare am împachetat studioul în cutii, am mai profitat de zilele rămase să facem ce n-am mai apucat în toată debandada asta, am dus niște lucruri la niște prieteni, altele le-am luat înapoi în țară, am predat apartamentul ca să nu mai am costuri extra acolo, mi-am securizat actele, asigurarea și conturile locale.

Wrap Canare pentru cel puțin un sezon. Cu tot ce a însemnat asta pâna  acum.

Am mai stat niște minute eu cu mine și la această a doua închidere, am rememorat niște episoade, mi-a părut rău că nu mi-a permis contextul să pot face acum și alte lucruri pe care mi le-aș fi dorit și de care poate și aveam nevoie, mi-am luat la revedere și am mulțumit casei care m-a găzduit atât de prietenos în cei mai complicați ani din viața mea și am ieșit pe ușă, cu bagaje cu tot. 

Wrap un ciclu de viață de 7 ani.

Ideea a supraviețuit și continuă să coacă în fundal, unele detalii se conturează și mai bine, am rămas conectată la piață și la ce se întâmplă acolo. N-am renunțat la proiect, acum caut soluții să văd cum încep din nou o altă încercare, de unde inventez bani mai mulți, ce munci să mai fac ca să multiplic și să diversific veniturile, ce mai pot vinde, pe cine mai pot coopta și în ce condiții, lucruri de felul ăsta. Cochetez cu strângerea unei părți din bani prin crowdfunding contra unor pachete turistice în proiect și a altor beneficii, dar nu vreau să fac o campanie publică pentru asta, ci una pe circuit închis, din mai multe motive.

Până la mijlocul toamnei nu mă pot gândi la asta pentru că m-am prins în altceva ce vreau să fac, tot în direcția ideii, dar de pe un alt flanc, așa că o las la dospit. 

Acum, dacă eu aș fi dispusă să-mi compromit libertatea cu asocieri convenționale și să apuc drumul antreprenorilor de azi din zona start-up-urilor, să mă încurc cu tot felul de “mentori” și finanțatori pentru sume mici dar cu pretenții mari și cu cizma lor în capul meu, probabil aș avea un început mai ușor, însă nu ușor îmi vreau drumul, ci liber de constrângeri, stres și presiuni. Drumul ăsta e unul al lanțurilor și complicațiilor, am fost pe acolo, știu ce înseamnă, nu-mi trebuie, e ușor doar în aparență. Formula e alta pentru mine de acum.

Vreau să încep din nou, în alt ritm și din altă poziție, pe îndelete și să mă distrez în timp ce construiesc, iar lumea implicată să fie relaxată. Nu mai vreau să fac banii separată de restul planurilor care-mi compun viața. Tot ce fac, inclusiv proiectele în care mă bag sau pe care le fac pe cont propriu, trebuie să fie aliniate identității și viziunii mele de viață, trebuie să fie compatibile cu propria mea cultură, stil de management și viziune de leadership, altfel greul devine durere, devitalizare și scindare, prețul plătit nu merită, e pur și simplu o setare pentru eșec, un algoritm nefericit care niciodată nu dă greș.

Contează decisiv claritatea viziunii pe care o ai la început asupra afacerii/activității pe care o faci și cea privind viața ta și nici n-ar trebui să faci primul pas până când nu dobândești claritatea asta. Alinierea lor este unul din marile ingrediente ale succesului și un mare deschizător de minte.

*

Cel mai greu lucru pentru mine în tot acest proces și în ciclul ăsta de viață, cu mine în straiele Cenușăresei, a fost să-mi fac vocea auzită din poziția din care sunt, să găsesc un limbaj și căi de transmisie pentru ca a mea cunoaștere și experiență să fie traductibile și luate în calcul. Cu atât mai greu a fost să conving oameni să intre în diverse proiecte ghidate de mine.

Este îngrozitoare neputința pe care o simți, știind atâtea lucruri și dând sfaturile cele mai bune de care ești în stare ca să ajuți oamenii să-și atingă scopurile pe care spun că le au și ca să-i ferești de greșeli și complicații costisitoare, să fii ignorat cu politețe doar pentru că nu ai ajuns încă într-o poziție favorabilă,  în timp ce în paralel, într-un plan știut de puțini și nevăzut de mulți, să fii premiat pentru gândirea și soluțiile tale de oameni din alte țări aflate la sute de ani distanță în viitor de România. E un paradox tâmpit rău de tot și o poziție în viață extrem de incomodă, care îți testează în fiecare minut claritatea și limitele suporției.

Ești atât de invizibil când nu îți merge încă bine în felul în care lumea înțelege binele încât amuțești foarte des. Ești atât de distorsionat și puțin înțeles încât îți vine să muști din toți pereții. Însă această poziție de invizibilitate este una extrem de educativă și de interesantă, îți oferă oportunitatea unei șlefuiri rar de găsit în alte feluri de școli, stări și așteptări.

Până aici am putut ajunge cu povestea asta și cu mine în acest episod. Cu al meu Canarian Dream.

(va continua)

canarian-dream

Anunțuri publicitare