de vară (#4 totul este un vis)

apus-Puerto-Valea-Orotavei

„Todo es un sueño” stă săptămâna asta scris la km 32 de pe Autopista del Norte din insulă. M-a amuzat și fascinat, același gând derulându-se uneori și prin capul meu. Totul nu e doar un vis, ci și o oglindă, altfel nu-mi explic cum pot ajunge lucruri exagerate din mintea ta scrise pe garduri si pietre.

Nu știu dacă s-a aflat între timp cine este omul misterios care lasă săptămânal mesajele astea cu litere mari mari pe marginea străzii, dar lumea în continuare e teribil de curioasă să vadă ce mai scrie. Toate mașinile încetinesc când trec prin acel punct, ca să apuce să citească ce a lăsat omul invizibil scris pe cartel, singurul fir care pare ca îi conectează pe toți oamenii care trec zilnic pe acolo, ajungând să existe și o pagină de Facebook cu mesajele de la km 32.

todo-es-un-sueno-cartel-autopista-del-norte-km-32

Există în insule o împăcare a oamenilor cu suficiența. Aici ești bine și dacă nu devii nimic. Ești eliberat natural și fără dureri sau zbateri de presiunea oricărui vis și ambiții. Devenirea nu e o condiție a fericirii și nici ceva vital sau necesar pentru a fi bine. Nimeni nu mai vrea să fie mai bine sau mai mult, doar bine e suficient.

Dacă stai îndeajuns de mult în insule devine chiar tentant să ieși din jocul devenirii, pentru că începi să vezi cu mai multă claritate cât de mult trebuie să devii ca să depășești măcar un pic pragul mediocrității sau cât de mult poți deveni fără ca asta să-ți poată schimba viața în vreun fel.

Această realizare te face să te reevaluezi până în vârful rădăcinilor. Pâna la urmă cine ești și ce vrei? Sau cine mai ești și ce mai vrei?

monumentul-eroilor-Plaza-Spania-Santa-Cruz-de-TenerifeÎn cele din urmă constati că devenirea nu e o nevoie și nici o alegere, ci în cel mai fericit caz este o strategie pentru care poti opta sau nu, în funcție de viziunea pe care ai ales să o lași să te conducă.

Însa nu e nici o problema daca nu ai nici o viziune. Pe insule, departe de tumultul și competiția de pe continente, te conduce viziunea universului.

Aici poți contempla natura, viața și oamenii la nesfârșit fără să ai dureri, tristeți sau zbateri prea mari, oricât de greu ți-ar fi uneori și oricât de tâmpiți ar fi unii oamenii, căci da, să nu-ți închipui că insulele nu au tâlharii, proștii și nebunii lor, iar că tu nu te vei izbi de ei. Ai toată natura de partea ta și ea te ține în brațe, nervii ăia mari îți apar mai rar și îți trec mai repede, timpul nu-l simți când trece și astfel nu ești nici panicat și nici tulburat, clima nu se schimbă abrupt ca să te streseze, zilele sunt mai lungi si mai solare, nopțile mai bine luminate de luna mai plină și mai mare, iar tu poți zâmbi mult mai des ca înainte. E ca și când te așezi într-o conservă în care rulează un film frumos ca un vis prin care tu doar plutești, simțind mai bine parcă viața.

Aici poți și deveni ceea ce probabil ți-ai dorit toată viața în sinea ta, a reasonable flower power who doesn’t feel guilty.

În cazul meu devenirea pare a fi un rezultat care își probează calitățile și autenticitatea după ce am făcut alegeri despre care nu știu cum mă vor schimba, în ce mă vor transforma și nici cum îmi vor impacta viața, alegeri după care nu știu dacă va urma mai bine, mai rău sau nimic. Se pare că-mi place să mă pun singură în situații înfricoșătoare în care să pot proba dacă pot muri de frică, iar dacă nu, să văd ce se întamplă.

Aceste alegeri nu sunt prea dese, ai șansa să le faci de cel mult o dată sau de două ori în viață, dacă. Ele schimbă totul pe termen lung, prin ele intri în cicluri lungi, n-ai timp cronologic pe ceasul vieții să le parcurgi inerția, să ajungi de la una la alta.

Ele nu sunt pivotări, ajustări sau mutări în alt oraș sau țară, sunt portaluri.

Dacă devenirea nu e o stare aplicabilă, dacă nu face diferențe în rezultatele acțiunilor mele, sunt tot unde eram, în fașă. E ca și când m-aș fi învârtit în cerc. Un cerc care se micșorează cu fiecare rotație a mea în el și în care doar îmbătrânesc, mă dilesc, mă prostesc și mă îngraș, singurul lucru care crește fiind doar vanitatea. Acea stare a ființei pe care am observat că se prind foarte bine semințele nebuniei, semințe care cresc acolo în moduri atât de silențioase și de fertile, că nu știi când ți-au devenit coroană. Și nebunia este o devenire.

teatro-guimera-euDevenirea nu a însemnat transformare pentru mine, nu în sensul în care cei mai mulți oameni își închipuie transformarea. Nu m-a străfulgerat niciun duh sfânt care să mă ilumineze, nu m-a radicalizat nimic, nu am devenit cine nu eram și nici altcineva mai bun. Am dobândit doar un upgrade la echipament, ca în jocurile video. Am mai multe poțiuni, instrumente și tehnici pentru explorarea vieții și pentru navigație, dar și pentru a compensa ce se mai uzează sau pierde pe drum. A fost și este mai degrabă ca tunning-ul unei mașini vechi. Cum va păți și Taunusul meu roșu din ’78 într-o zi.

Pot accepta acum că atunci, cândva, la bătrânețe, viața va fi plină ochi de oportunitatea contemplării. Însă vezi tu, eu nu sunt făcută pentru a-mi arde viața și pentru a sfârși în contemplare, oamenii ca mine mor dacă nu se mișcă cu totul, măcar un pic în fiecare zi. Înrădăcinarea în locuri mă veștejește, pălesc ca un cactus.

in-Santa-CruzDoar înrădăcinată în mine pot supraviețui, ca trandafirul de ierihon care stă în coșul de pe pervazul meu, singura mea floare, de altfel. Una care în deșerturi călătorește cu vântul, știe să-și găsească singură apa, iar dacă nu găsește sau primește, știe, fără să știe cum, să supraviețuiască la nesfârșit, strângându-se ghem în sine. Înverzește rar, foarte rar, motiv pentru care o poți ușor trece cu vederea, crezând-o cenușăreasa florilor, dar e vie în toate momentele. Am primit-o de la cineva care m-a văzut. Până atunci n-am știut de acest fel de trandafir și nici că în lumea florilor sunt ierihon.

Azi mi-am spintecat degetul mic într-un pahar mare care mi s-a spart neanunțat în mână.

Mi-am dat seama că în curând o să-mi schimb numele. Nu mai simt că mă reprezintă, apoi întotdeauna am avut senzația că poartă în sine o vibrație nepotrivită identității și chemărilor mele, ba uneori chiar negativă sau aspră într-un fel în care nu sunt eu, de fapt. L-au purtat prea mulți necunoscuți. E ca o piatră învelită în șmirghel. Doar numele, prenumele e legat și de botez, ăsta încă nu mă zgândăre. Nebuneală, da. Așa am crezut și eu întotdeauna despre treaba asta irelevantă, o temă care nu mi-a ocupat niciodată gândurile, nici măcar o secundă până acum.

apus-Puerto


ora-magica-Puerto

punta-de-teno-iulie

faro-Teno

todo es un sueño, ¿no me crees?

Anunțuri publicitare