Jurnal de proză scurtă | Pe dinafară

Jurnal de proză scurtă | Pe dinafară

jurnal de proză scurtă „Pe dinafară” este o scriere dintr-un timp în care am fost doar cuvânt. 

„​Pe dinafară” de Georgia Mihalcea este un jurnal de proză scurtă și episoade autobiografice, fragmente dintr-un „Jurnal al unor timpuri în care am fost doar cuvânt. Trăiri și transformări născute din viața mea pe cont propriu, prins între prăbușirea lumii și a propriei lumi, scazută până la rădăcinile firii și trezită peste noapte la răscrucea dintre a fi și a nu mai fi.” 

Informatii produs

  • Format: digital
  • Numar pagini: 170
  • Texte: 57
  • Publisher: Independently published (June 20, 2018)
  • Limba: Română

jurnal-de-proza-scurta-pe-dinafara

Text din jurnal de proză scurtă „Pe dinafară

Ca la 16 ani

(Luni 23 Noiembrie 2015)

La 10 ani am conștientizat că sunt blocată de la un șir de traume și că urmează un dezastru pe care îl voi genera în jurul meu prin implozie. Genul de știre horror de la ora 5.

Pe last minute Dumnezeu a depresurizat situația printr-un alt fel de traumă și am ajuns cu bine la adolescență, în sensul de no news is good news.

La 27 de ani am realizat că am rămas blocată în zona adolescenței, intervalul 16-18 ani, când s-au întâmplat alte traume de alte feluri.

La 36 de ani realizez că am rămas blocată la 27 de ani când s-au întâmplat traume și mai mari de și mai multe feluri.

Sunt mereu în urma mea cu câțiva ani. Tot mai puțini cu trecerea timpului, ce-i drept. O iau ca pe un semn de progres, ca să nu mă enervez.

Mai întâi e trauma, apoi dacă ai noroc să nu se mai întâmple altă traumă imediat sau să te bagi în vreun rahat, te căptuşeşti cu un sindrom post-traumatic care durează mai mulți sau mai puțini ani, depinde și de ce noroc ai (bani, terapii, ghidaj, autoeducare etc). Dacă ai ghinion se prinde de tine ca râia și o afecțiune, două, trei, iar apoi după o lungă vreme de chinuială și agonie, timp în care mai scapi de niscaiva organe sau chestii apărute în plus sau nelalocul lor, realizezi că de fapt tu ai rămas la stadiul de acum câțiva ani cu niște chestii, pe zona emoțională de obicei, ca să nu mai zic de conștiință.

După care pac, mai vine o traumă, nu mai contează pe unde ai rămas, o iei de la capăt și în final iar constați că ești în urma ta cu ani bunicei. Dacă n-ai noroc de pauză între traume, atunci sindromul post-traumatic funcționează ca datoria la bancă, se cumulează și într-o zi cu soare când toată lumea zâmbește larg, îți explodează în față, după care te descurci cum poți, dacă încă mai ești. Dacă nu mai ești, te clasează sistemul corupt: la nebuni sau la mutați în veșnicie. Ca și atunci când erai viu sau întreg, primești și număr administrativ. Ca să nu îți încurce resturile cu ale altora.

Printre toate, se mai întâmplă și lucrul ăla extrem de neplăcut și obositor când lumea îți dă sfaturi, face supoziții, îți explică despre tine ce poți și ce nu poți, cum ești și cum nu ești, ce timp ai, ce timp n-ai, te judecă, te critică și te etichetează, pe scurt te mai clasează și ea o rundă, două, trei. Dacă nu mai ești, continuă în buclă: făcea, zicea, dregea după care fulminează cu strepezitorul săracul/săraca.

În orice caz, în lungul și orbecăitorul drum al vindecării, într-o zi am primit de la un terapeut austriac o întrebare ajutătoare, ca răspuns la faptul că spuneam că de nenumărați ani, în zilele mele bune energia mea nu trece de 10% din potențialul meu.

Care e perioada când ai fost (mai) bine? Întreabă omul.

M-am uitat lung și după o vreme am răspuns: Nu-mi amintesc. Dar nu pot spune dacă nu-mi amintesc pentru că sunt acum pe bateriile bateriilor sau pentru că n-a existat vreodată o astfel de perioadă. Ca energie și vitalitate, vorbind. Apoi, de când mă știu, am fost un copil și adult bolnăvicios, totuși robust, paradoxal. Am trecut prin ceva valuri. Iar apoi și un adult depresiv fără să realizez sau depresiv by default cu titlu de moștenire.

Partea bună a fost că la noi în familie depresia s-a manifestat prin furie, cinism și umor, o combinație dătătoare de hiper energie și forță, în felul ei. Autodistructivă de cele mai multe ori și de la un punct încolo, dar asta e o altă discuție. Iubirea nu știu cum s-a manifestat, n-am nicio amintire.

Reformulez, a zis: Care e perioada în care ai simțit că ai avut cea mai multă vitalitate și energie?

Am răspuns într-o secundă: 16 ani, adolescența.

Când practicam arte marțiale și rupeam la campionate, cu mențiunea că întotdeauna forma bună venea după enorm de mult exercițiu, nu era naturală, o construiam cumva sau dacă era, dar era blocată, o deblocăm cu forța.

Adolescență, așadar, când trăiam paradoxul suprem: simțeam la maxim și tot la maxim eram și inconștientă, dar pe atunci nu mă deranjau contradicțiile, nu mă consumau și nici nu mă încetineau.

Bine, zice. Pe durata tratamentului păstrează în prim plan imaginea ta de la 16 ani, din adolescență. Pentru început trebuie să ajungem la nivelul tău de vitalitate și energie de atunci.

Bine, îmi zic. E un ghid bun, eu însămi de atunci pentru mine de acum. E chiar plăcut să mă droghez cu mine însămi din vremurile mele de vârf energetic când făceam 100 de flotări fluierând și puteam să continui bine merci până striga cineva după mine: Stop! Când pasiunea nu-mi era așa mocnită.

Amintirea mea cu mine din adolescență îmi priește. Întrebarea aia a fost una bună. Mi-o pusesem și eu cândva, dar nu cu atâta seriozitate și siguranță că ar putea funcționa cu cine știe ce impact.

Am căutat prin arhive poze de atunci și n-am găsit decât una, să fie la îndemână și s-o mai privesc din când în când. Nu e cea mai motivațională, în sensul de excitement, dar merge. Poate până la 40 de ani reușesc să am și eu o poză cu mine excited.

Pe ramura tatei, nouă nu ne-a stat niciodată prea bine râzând cu toți dinții sau sărind în sus. Părem așa, nefirești. Pe ramura mamei, parcă prea sunt în partea cealaltă, excited de la orice și prea des cu cel puțin o doză peste măsură. Sau poate n-or fi chiar așa, dar în comparație cu ramura tatei așa pare.

Lăsându-i pe toți la o parte și concluzionând, după ce m-am chinuit 20 de ani să ajung la un liman cu mine însămi, acum o iau invers și am de parcurs 20 de ani înapoi ca să mă apropii cât de cât de mine de la 16 ani.

Ce să zic, viața e o treabă cu mult dus și mult întors.

texte din jurnal de proza scurta, flash fiction si poezie scrie de Georgia poti citi pe A Place In Words