viata-dupa-faliment

viata dupa faliment

Falimentul este o criză lungă, tulburătoare și dureroasă, puțin înțeleasă de vindecători, prieteni și familie, pentru că oamenii din această zonă a vieții rar mai reușesc să iasă din situația asta și să reintre în joc, în lume și în viață. Falimentul te duce într-un tărâm al sărăciei în toate formele ei, în sărăcie de atenție, milă, grijă și iubire, în sărăcie de sănătate mentală și fizică, în sărăcie materială și emoțională, în sărăcie de posibilități si oportunități, în întuneric.

E mult mai ajutat și iubit săracul din oficiu decât săracul ajuns astfel. Săracul devenit întotdeauna își merită soarta, una croită cu mâinile lui, în ochii lumii, pe când săracul născut a fost lovit de soartă. Neajutoratul și beneficiarul milei și al iubirii oamenilor sunt săracii din oficiu, nu săracii deveniți. Deveniții au resurse interioare, minte, potențial, educație. Născuții n-au nimic.

Falimentul te aruncă într-o zonă subterană si foarte virulentă a vieții.

Falimentul te aruncă într-o zonă subterană si foarte virulentă a vieții. Acolo m-am întâlnit și cu milionari din tot felul de țări care făcuseră lucruri extraodinare, dar și cu oameni care făcuseră mai puțini bani si lucruri ca mine. Indiferent de la ce înălțime a muntelui am picat, ne-am aruncat sau am fost împinși, toți am alunecat pe aceeași pâlnie și am ajuns în același loc. Într-un loc în care curcubeul avea doar umbre și unde toți oamenii deveniseră cuvinte. Toți aveam aceeași față și de departe n-ai fi făcut nicio diferență între noi.

Oamenii care nu și-au imaginat niciodată că ar putea rămâne cel puțin o dată în viață în mijlocul străzii și fără niciun resort, antreprenorii și proprietarii de afaceri mici trecuți prin focuri mai mari decât ei nu vorbesc despre faliment și despre modul debilitant în care acesta îi afectează mental, fizic și emoțional, pentru că în societatea noastră falimentul este perceput ca un eșec monumental, iar lumea nu se grăbește să lucreze, să înțeleagă și să iubească pierzători și paria. Deși, atunci când reușim, noi suntem cei care creăm locuri de muncă, iar când funcționam eram învingători și totul era bine. 

Paria, da. Pentu că în capul colectiv, falimentul echivalează din oficiu cu un prost management și cu faptul că ai dat o gaură societății. Nu contează realitatea, falimentul e o treabă mult prea tehnică, iar oamenii fără probleme de felul ăsta, asta au auzit că este. Oricât ai explica, asupra ta va plana umbra ratatului și îndoiala, a rebelului care își merită soarta, dar mai ales plictiseala, pentru că dacă ar fi să fim cinstiți, ne interesează doar subiectele familiare, ori un faliment nu e familiar nici măcar pentru tine, astfel că noile tale povești și explicații pentru care nu mai ești cum erai și nu mai poți ce puteai, nu interesează pe nimeni. Cu atât mai puțin ai putea fi ajutat sau inspirat cu vreo soluție de ieșire. Nu e vina oamenilor și a nimănui, așa e viața.

Terapia nu e o opțiune la acest moment, nu musai pentru că nu ți-ai permite-o, dar pentru că țara arde și prioritatea zero este să îți redresezi material și financiar situația, să te stabilizezi și să micșorezi pierderile. Ești în mijlocul unui ocean furios și trebuie să dai din mâini și din picioare, nu te poți opri să tragi pe dreapta ca să te lămurești mai bine ce probleme ai avut prin copilărie, ce modele te-au influențat și, în cele din urmă, de ce ai făcut alegerile pe care le-ai făcut. Sau ca să trăiești sănătos, frumos și echilibrat. Ție îți trebuie soluții practice, tangibile, de rezolvare a problemelor cu care te confrunți. În faza asta mult mai degrabă un business/career coach te poate susține și ghida.

Un om care se confruntă cu falimentul și urmările lui are doar probleme, datorii, depresii, anxietate, burnout și stres. E captiv. Prins în chingi de toate terminațiile nervoase.

 

Un om care se confruntă cu falimentul și urmările lui are doar probleme, datorii, depresii, anxietate, burnout și stres, uneori și dependențe, iar lumea, etern visătoare la fericire și succes, vrea să se mai și distreze și să se bucure de viață, să iasă în weekenduri și să plece în vacanțe. Ceva ce tu nu îți mai permiți nici material, nici emoțional și nici nu-ți vei mai permite pentru o perioadă nedeterminată.

Ești captiv. Ești prizonierul consecințelor (ne)alegerii de a fii pe cont propriu, iar în această rețea de cuști în care ai ajuns, vezi pentru prima oară și cât de scumpă este libertatea de a fi, cât de prohibitivă.

Drumul tău și drumul lumii, inclusiv a celei din care și tu făceai parte odată, se despart aici și acum. După o astfel de răscruce, unii nu-și vor mai dori niciodată acest tip de libertate pentru că viața e extrem de dură pe muchii, alții se vor izola și nu-și vor mai reveni, iar cei mai puțini își vor asuma condiția și vor încerca să o cucerească, majoritatea stingându-se pe drumul încercării și doar câțiva mai reușind să mai ajungă la o oază de lumină. O spun eu, ți-ar spune-o mulți dacă ar vorbi și ți-o spun statisticile.

Dacă aveai un partener de viață până la faliment, îl vei cam privi sărind cu boltă din barca care se scufundă și va trebui să fii în regulă cu treaba asta, ba chiar să-l ajuți cu valiza. Nu e vina lui și nici a ta, temperaturile unui faliment sunt insuportabile, rezistă fiecare cât poate, iar în această poveste, iubirea nu este altceva decât un lux pe care nu ți-l vei permite prea curând, așa că trebuie să te liniștești ca să poți să-ți accepți noua condiție și să vezi cum ieși din rahatul ăsta. 

Ești singur cuc în povestea falimentului, iar dacă nu găsești căi și forța interioară să te fortifici și să-ți revii, în plină cădere fiind, așa vei rămâne până la capătul zilelor. Căzând. Calitatea vieții tale doar se va deteriora, iar în plan relațional, în cel mai fericit caz vei avea câteva aventuri sau vei deveni clientul fidel al escortelor, până când nici pentru lucrurile astea nu vei mai avea vitalitate, resurse și interes.

Un singur faliment, o singură cădere, îți poate fi letal/ă, îți poate ajunge o viață, iar ieșirea de acolo tot atât. Nimeni nu pregătește angajații, antreprenorii și proprietarii de mici afaceri pentru momentul falimentului, cu atât mai puțin pentru crizele de dinainte și de după. 

dupa-faliment

Bineînțeles că sunt falimente mai ușoare și falimente devastatoare, căi clasice de ajungere aici și inerții complicate, atipice și greu de controlat. Nimeni nu pregătește angajații, antreprenorii și proprietarii de mici afaceri pentru momentul falimentului, cu atât mai puțin pentru crizele de dinainte și de după. 

Eu am avut parte de un faliment devastator și de o cale atipică și complicată, atât de ajungere în acest punct, cât și de revenire. O revenire din care de-abia am ajuns înapoi pe muchia lumii, de ani pe marginea prăpastiei, dar asta e un lucru bun pentru că nu mai sunt pe fundul ei.

Mi-a luat 10 ani să ies de acolo, am mers doar prin întuneric și necunoscut și trebuie să-ți spun că doar numele m-a salvat și Dumnezeu. Nici țipenie de om nu era pe acolo.

Tsunamiul a durat vreo 7 ani până s-a închis toată inerția, de la 27 la 35 de ani, iar după el, în mijlocul nimicului prăfuit care mai rămăsese, a început criza mea. Cine mai eram acum?  Încotro? Cum și cu ce? Care îmi sunt valorile? Viziunea de viață? Cum să le aliniez și cum să-mi construiesc o nouă realitate din ele? Toate răspunsurile existau într-un singur loc: identitatea, Xfactorul meu. Dar care era aceasta?

La astfel de adâncimi constați că identitatea ta nu e cea de femeie sau de bărbat, de straight, gay or whatever, nici cea religioasă sau politică, nici cea etnică sau rasială, este identitatea ființei tale care își revendică ieșirea la suprafață. Așa realizezi că nimic altceva nu te face mai mult sau mai puțin om, că nimic altceva nu contează și că de acolo doar tu te poți scoate, lumea nici măcar nu există, nici urmă de murmurul ei care până atunci poate te-a influențat sau afectat într-un fel sau altul.  

Este o poziție foarte înspăimântătoare în viață să te trezești în mijlocul lumilor fără absolut nimic, iar mai apoi într-o societate care nu are nicio plasă de siguranță pentru un om încă funcțional și niciun resort de care să te agăți ca să revii. Dimpotrivă, un faliment pe nota ta de plată este o bilă neagră cu care rămâi înscris în multe arhive pentru totdeauna, iar asta te va face neeligibil aproape întotdeauna.

Așadar, în societatea asta nu mai aveam niciun fel de drum. Viața mea se terminase la toate capetele.

 

Așadar, în societatea asta nu mai aveam niciun fel de drum. Aveam 35 de ani și viața mea se terminase la toate capetele, cu vitalitatea mea cu tot. Posteam fără să vreau și, în mod paradoxal, asta m-a și ținut pe picioare, deși devenisem plumburie de cearcăne, inflamații, nesomn și multe altele.

Mi-am pus nimicul în valiză și am plecat în altă societate condusă de soare și peisaje frumoase. Firește că nu aveam nici acolo ce face fără nimic, ba dimpotrivă era mult mai greu, dar puteam măcar explora posibilități noi în timp ce soarele îmi repara plămădeala umană făcută praf. Îmi salvam măcar vitalitatea, viața. În plus, acolo aveam doar bile albe, eram nouă. Până să îmi dau seama de asta, mai înainte, însă, am fost convinsă ca plec ca să mor. Dacă nu-mi putusem influența viața în feluri salvatoare, măcar moartea să mi-o pot influența. La nivelul ăsta nu mai contează că nu știi ce vei face cu viața ta odată salvată, contează doar să supraviețuiești. 

Iar dacă nu m-am sinucis, asta a fost doar pentru că, în mod paradoxal, cele mai mari defecte ale mele mi-au fost calități în acest proces: mânia, mândria și încăpățânarea. De ce să mor eu pentru că alții au făcut niște alegeri oribile care mi-au distrus viața? De ce să mor eu pentru că vor alții? Eu nu pot muri decât dacă eu vreau sau dacă Dumnezeu vrea.

Nu neg, însă, că au fost unele momente când m-au curtat astfel de gânduri. Cel mai  riscant a fost mulți ani mai târziu când, paradoxal, situația era mult mai blândă, și când mi s-a declanșat un gigant sindrom de stres posttraumatic care a deschis cu o lamă invizibilă toate traumele din toate timpurile deodată. Trigger a fost un film. Dacă eram în America și aș fi avut un pistol în vreun sertar, nu sunt sigură că nu mi-aș fi zburat creierii pe loc, fără preludii, premeditări și alte pregătiri. 

Un alt lucru care a ținut sinuciderea departe de mine a fost credința care crescuse în mine și faptul că mai toată lumea cunoscută, mult mai bine fiind și cu vieți mult mai blânde, era tot mai depresivă, tot mai bolnava sau mai dependentă de substanțe, și în multe feluri îmbolnăvitoare. Deși oamenii nu înțelegeau prea bine povestea mea din spate, ceva din tot greul prin care treceam și trecusem, ce eu devenisem în urma lui, îi ajuta pe ei, îi însuflețea și alina. Îmi spuneau că le dau energie, că se simt mult mai bine după ce petrec timp cu mine. Asta rămâne o taină, pentru că eu eram și mă simțeam la pământ cu energia, învăluită până la os de burnout.

Numele m-a salvat. El mi-a fost curcubeu în furtună.

Faptul că am operat întotdeauna cu integritate, indiferent de situație, și că aveam aptitudini care mă recomandau pentru crize și proiecte grele operaționale, am rămas în memoria oamenilor ca omul care rezolvă problema și pe care ne putem baza, orice ar fi. Astfel că, mă potriveam în multe industrii și niveluri ierarhice.

Am construit în continuare la numele meu, rezolvând probleme ale organizațiilor și guvernelor din lume, iar pe drumul ăsta construind și un portofoliu de soluții câștigatoare. Apoi am făcut un blog, apoi mai multe website-uri, apoi cărți pentru cine vrea să facă performanță sau să-și dezvolte o cultură de leadership pentru viața de zi cu zi, apoi un curs și tot așa.

Acum și o nouă afacere. Un nou fir de început. Primul după o viață care a trecut între timp, deja. Una la care negociez, construiesc și conectez puncte de doi ani și ale cărei semințe în sfârșit le pot planta acum. Cumplit de greu, în primul rând psihic și emoțional, pentru că nu am acces la nicio sursă de finanțare, încă mai am datorii și niciun ban pentru investiții, nicio claritate în orizont pentru a face mai mulți bani.

Poziția mea la fel de strâmtă, doar eu sunt alta și altfel. M-am fortificat și am devenit mai mult ca om și performer. Nu știu încă cum din nimic și doar prin strategie reușesc să o încep totuși. N-am când să mă uit în spate să înțeleg și să-mi decodez algoritmii, atenția mea toată e pe acțiune. Fac doar pas cu pas, de la minut la minut, crezând cu toată ființa mea în steaua mea și că Dumnezeu îmi va conduce pașii către ceva solid și potrivit mie, vieții și destinului meu, că mă va feri de căderi în viduri și că îmi va da inspirație în posibile confruntări, până când voi putea să văd și eu mai bine înainte și ce-a ieșit din toate astea.

În continuare nu am nimic în afară de nume. Și așa îmi doresc să rămână.

Pentru numele tău ești sau nu ești iubit.

Numele este fundația vieții tale. Nu pare așa deseori, mai ales când lucrurile decurg normal și bine, însă în furtuni, crize și situații de viață și de moarte, doar numele îți e salvare.

Numele înseamnă identitatea ta, brandul tău, orizontul pe care îl văd oamenii când se gândesc la tine, emoțiile și sentimentele pe care le simt când aud de tine sau de ceva ce faci sau ai făcut, pentru numele tău și tot ce el reprezintă oamenii te ajută, îți dau credit și șanse, investesc în tine sau se lasă pe mâna ta cu ochii închiși sau fără griji.

Numele tău înglobează tot ce reprezinți și tot pentru ceea ce lupți, este suma esențelor tale.

Pentru numele tău ești sau nu ești iubit.

Obișnuim să zicem că goi intrăm în viață, goi ieșim. Nu este chiar așa. Numele este primul lucru pe care îl primești în viață și ultimul lucru care-ți stă scris pe cruce. Numele este totul. Este tot ce ai și ești.

Dacă n-ai ajuns la faliment sau te-a ferit viața de calea asta, roagă-te în continuare să nici nu treci pe drumul ăsta, chiar dacă e unul de o extraordinară creștere. Sunt creșteri și mai blânde. Dacă ești în mijlocul unui faliment devastator, să știi că nu se moare și că se poate depăși. Crunt de greu și cu eforturi epice cu sinele și cu viața, cu transformări și riscuri ieșite din comun, dar se poate. Dacă ai ieșit de acolo, știi deja tot ce am spus aici.

Te las cu o inscripție pe care am văzut-o la Mănăstirea Sinaia pe trecerea dintre mănăstirea veche și cea nouă: Binecuvîntează Doamne intrările noastre și ieșirile noastre.

Anunțuri publicitare