În avion mi-am dat seama că marile umbre din viața mea au fost niște pete mărunte.

Trebuia să-i văd și trebuia să fie mulți deodată și la un loc ca să-i pot vedea atât de clar, iar eu trebuia să fiu epuizată pentru ca mintea să-mi stea în plută băltind prin creier și să poată vedea că umbrele care m-au torturat o viață întreagă n-au fost decât doar niște pete mărunte.

Nu e nimic acolo, iar orice durere aș fi avut, ea a fost amplificată doar de imaginația și percepția mea, suferind, lăsându-mă rănită, probabil și rănind astfel în plus și mult peste măsură.

Părinții din generația mea cu copiii lor. Dar nu despre ei e vorba, ci despre faptul că ai mei erau de vârsta mea când mă aveau, iar eu eram de vârsta picilor lor când ei erau ca mine de acum. Când zici și te gândești „erau și ei ca noi/mine, cu problemele și durerile lor” nu e la fel. Când îi vezi mulți la un loc înțelegi ce îți ziceai.

Avionul de întoarcere în țară a fost ticsit de părinți ‘tineri’ cu copii, iar aerul îngroșat de ritualurile lor. Tineri între 35-45 de ani.

În capul meu mi-a rămas mulți ani din viață imaginea părinților ca fiind creaturi gigantice, mature și dumnezeiești, ființe superioare, enervante și deseori periculoase care umpleau toată casa cu prezența lor și tot ce spuneau era adevărul. Tata îmi rămăsese în cap ca un munte uriaș, iar din perioada lui dementă, ca o umbră care întuneca tot în jur. Înaintea lui întotdeauna umbla furia și nebunia. Am rămas privindu-l până și în gând de jos în sus.

În avion, însă, l-am văzut un ‘just another guy’ ca pe toți ăștia care stau pe jos pe la bloc și freacă menta și ca pe toți ceilalți părinți cu extensiile sub formă de copii după ei, trase fidel la indigo, încă în fază de emancipare și invariabil balonați, cei mai mulți îmbătrâniți înainte de vreme la față și ușor aplecați de spate, alții încă în fază de șmecherași, foarte puțini mai cizelati pe dinafară, iar în același timp, în copii mă vedeam pe picea de mine de atunci.

L-am văzut un fost-tânăr care n-a știut când a fost tânăr și nici că între timp a făcut 40 de ani și nu mai e la liceu. Un om care n-a simțit timpul și care circula prin lume cu o femeie care simțea timpul prea mult.

Mă vedeam în același timp și el și eu și ea, eu părinte-eu copil, iar îngemănarea părinților cu copiii lor din avionul ăla rozaliu m-a ajutat mult la această dublă percepție.

Nu mi-am dorit copii niciodată, deși pot vedea bucuriile din familiile cu copii. Am văzut și multe familii ok, n-aș zice armonioase, ci mai degrabă aflate într-o codependență liniștită, aproape inertă. N-am văzut ființe independente împreună. Dar m-a bucurat mult lipsa unui copil geamăn cu mine. Egoist de mult.

Poate și pentru că n-am semănat cu nimeni din familie, excepție făcând bunica născătoare de tată, m-am simțit foarte bine cu felul meu de singularitate, cum la fel mă deranjau episoadele din copilărie când identificarea mea de către mulțime se făcea doar prin asociere cu Ana Jana și doar pentru că avea ochi albaștri, deși un cu totul alt de albastru. Am simțit mereu că treaba asta îmi știrbește cumva din identitate, iar ei, pentru că se bucurau atât de mult regăsindu-se prin mine în mulțime într-o formă sau alta, că vor să-mi bage identitatea lor pe gât.

Nu a fost niciodată vorba că aș fi avut nevoie să fiu specială în vreun fel, ci mai degrabă faptul că pe mine mă sufocă îngemănările și contopirile identităților. Pot suporta doar contopiri de viziuni și de voințe. La fel cum n-am înțeles niciodată de ce oamenii care au gemeni îi îmbracă și îi tund la fel, ca și când ar fi aceeași creatură. Ce-o fi în capul acestor părinți care au nevoie să se vadă pe sine în atât de multe exemplare?

La 2 noaptea, în avionul ăla roz înțesat de eu-tată, eu-mamă și eu-copil, am realizat că n-a fost niciodată nicio umbră nicăieri, ci doar niște pete mărunte, iluzii și impresii acum dizolvate lin cu fiecare siguranță trasă de mame și tați, cu sau fără copii după ei, la WC-ul avionului, zgomot care schimba negreșit lumina din verde în roșie, nu însă fără a provoca și un ding.

Pe terasă, la cafeaua și țigara de sosire, nu am simțit nicio iluminare a minții în plus și nici o steluță verde strălucindu-mi prin cap în urma acestei realizări, m-am simțit doar mai ușoară și mai bine așezată în șaua calului meu invizibil pe care zbor în jos și în sus prin viață și prin această lume.

Nu mai sunt părinții mei cum au fost până acum, sunt prietenii mei cu care am umblat o vreme prin lume, frații mei de sânge. Oameni la care nu mă mai uit de jos în sus nici macar în gânduri și amintiri, ci de la aceeași înălțime.

Anunțuri publicitare