În necunoscut lumina și întunericul se confundă. „Când viața se întâmplă ca la jocul de table” și „Rugăciunea debusolatului”, două texte din anii mei de izolare.

Câteva gânduri înainte

Știu că pentru mulți oameni criza pandemiei se resimte ca un trăsnet. Mai știu că mulți oameni nu realizează încă cât de mult li se schimbă viața de la minut la minut, fără să știe sau să simtă, în ceva complet diferit de tot ceea ce le e familiar sau își pot acum imagina.

Viața mea nu s-a schimbat prea mult cu apariția covidului pe Pamant, e la fel ca și până acum, izolarea mi-e apa în care mă scald de peste 10 ani deja, ani care au început cu criza din 2008 când am și pierdut tot ce se putea pierde în moduri dureroase și devitalizante și moment după care a trebuit să mă reinventez din rădăcini, un proces foarte lung care m-a trecut prin toate emoțiile și stările omenești posibile.

Diferența dintre criza de atunci și cea de acum este că acum se cutremură pământul cu toți, iar atunci se cutremura doar cu unii. E mai bine acum pentru că singurătatea e colectivă, oamenii sunt conectați virtual în această izolare, se văd unii pe alții, se aud, iar asta face lucrurile mai suportabile. Acum toată lumea e atentă.

Las două texte mai jos dintr-un timp în care am fost doar cuvânt, așa cum e acum un timp pentru cei mulți oameni care nu mai pot face nimic altceva decât să se folosească de cuvinte, citite, scrise sau transformate în filme și cântece, fiecare pe unde își are locul sau pe unde și-a găsit adăpost. „La început a fost cuvântul” ne spune Biblia încă de la bun început și poate e mai mult în această propoziție decât ne-ar veni să credem. 

Poate e de folos cuiva, cândva, să știe că sunt puține lucruri pe lumea asta pe care omul nu le poate dovedi.

Cei mai mulți oameni nu pot „accesa” această solidaritate morală colectivă de acum, această vizibilitate reciprocă, foarte mulți nu au resurse pentru nimic, pentru ei lumea e la fel ca dintotdeauna, viața lor se desfășoară în mijlocul nimicului și a incertitudinii de la minut la minut.

Aș vrea să îți aduci aminte de lucrul ăsta atunci când va începe să-ți fie din ce în ce mai greu, iar dacă ai nevoie să vorbești cu cineva atunci, te poți baza și pe mine. Ieșirea din criza de după această criză va fi un proces foarte lung, dureros și complicat pentru cei mai mulți dintre noi și vom avea nevoie de tot ajutorul pe care-l putem găsi. Va fi o ieșire care va trebui creată, inovată cu multă răbdare și precizie pentru că nu există o ieșire așa cum ne așteptăm, ce există de aici încolo nu ne e suficient de familiar cât să putem recunoaște.

Vom avea nevoie de ghizi, de oameni căliți în acest fel de stare și echipați emoțional, mental și spiritual pentru astfel de vremuri, dar nu pentru că nu știm ce avem de făcut, ci pentru a economisi timp și a ne reveni mai repede și mai lin un pic. Ce pentru mulți oameni timpul de azi înseamnă necunoscut, pentru alții care merg pe drumuri de foc și lavă de mulți ani înseamnă prezentul și viitorul. 

Textele sunt din lunga mea perioada de redresare, trecuseră deja 8 ani de la impact și încă nu reușeam să dau un contur vieții, un ritm de normalitate, un respiro. Oamenii cu vieți mai bune îmi spuneau aproape reproșându-mi „eh…lasă, toți avem problemele noastre, iar tu ai mereu probleme de când te știu.” Este cea mai groaznică și lipsită de empatie replică pe care o poți da cuiva în situația asta, la fel de groaznic ca atunci când îi negi depresivului realitatea spunându-i cât de frumoasă e viața și cât de tare merită trăită. Dar așa sunt oamenii, fiecare prins în inerția lui și cu luptele lui, și cel mai probabil așa am fost și eu de multe ori față de alții până m-am mai dezmeticit un pic.

Pe parcurs, însă, s-a schimbat ceva cu mine și mi-am dat seama că viața întotdeauna va fi cum va fi, în mic procent controlabilă, simplă sau ușoară, tot ce contează este ca eu să fiu bine oricum ar fi viața. Iar asta înseamnă reziliență, ceva ce a devenit noua mea „specializare” sau skill, dacă pot spune așa.

Când viața se întâmplă ca la jocul de table.

(11 iulie 2016, text din „Pe dinafară”)

Tata avea o plăcere deosebită să joace table și poker. Plăcerea jocului de table mi-a dat-o leapșa și mie. Unii zic că e joc de noroc. Dacă ar juca cu egiptenii sau turcii, ar vedea că e genul de joc unde norocul ți-l faci singur. Eu zic că e un joc de strategie foarte asemănător cu viața reală. De la zar la zar se schimbă totul, deseori radical. Sunt mulți factori aleatori, sunt mutările celuilalt și ești tu cu mutările tale. Ca și în viață, de cele mai multe ori ai nevoie de fler și viziune mai mult decât orice altceva. Poate și de capacitatea tainică de a vedea un pic și în viitor.

Te aștepți ca schimbarea să fie un proces. Așa se zice. Ai tinde să crezi că de îndată ce faci un pas, doi, trei, poți începe să vezi mai bine înainte. Unii numesc chestia asta și planificare și se miră de tine când le zici mereu nu știu. Însă nu e un nu știu pentru că sunt incapabilă, ci nu știu care și cum va fi următoarea mea mutare ca să mă apropii mai mult de împlinirea viziunii care mă conduce. La momentul întrebării e prea devreme pentru un răspuns.

La mine schimbările sunt spontane. Nimic nu le anunță de dinainte. Merg ce merg pe un drum pe care ajung pentru că îmi urmez o chemare, deseori nu știu exact sau deloc unde duce, și brusc se întâmplă ceva care mărește miza și revendică tranșare. Și nu de oricare fel, ci de viață, de destin.

Lumea se mai îndoiește de mine când mă vede mergând așa fără o direcție aparentă. Unii chiar au îndrăzneala să-mi zică că-s nebună. Eu le zic că încă e prea devreme să ne pronunțăm. Și la fel îmi zic și mie.

Nu înseamnă că dacă nu vezi calea, ea nu există. Multe căi nu seamănă cu ce am fost învățați să credem. În necunoscut, lumina și întunericul se confundă, capătă noi dimensiuni. Necunoscutul te învață să discerni între ele dacă te oprești din starea de zbatere și frică, dacă îi îngădui să te deschidă.

E greu, însă. E greu să faci un pod între tine și exterior, mai ales pe măsură ce devii din ce în ce mai diferit de ceilalți, ca un mic Frankenstein. Dar nu diferit pentru că ai avea tu ceva special, ci doar pentru că ești tot mai departe de restul lumii de a cărei existență ajungi să știi doar pentru că îi mai auzi murmurul din când în când.

E greu să răspunzi cu nu știu la mai toate întrebările despre viața ta, ani în șir, să ajungi să te simți bine în pielea ta oricare ți-ar fi circumstanțele de viață într-un moment sau altul, să continui să faci ce simți tu și să speri, atunci când toate aparențele îți indică că urmează din nou ceață sau nimic după o altă curbă, când presiunea devine din ce în ce mai mare și simți că și dacă ar urma ceva, nu mai ai putere de ceva-ul ăla.

Trăgând cortină după cortină de milioane de ori și negăsind nimic, simți că ești într-un tunel fără sfârșit și fără ieșiri laterale. Te trec toate stările omenești de la nervi, depresii, anxietăți, extenuare și multe altele. Și totuși, o chemare te trage după ea prin tunelul ăsta, care e o tortură în toată regula. Te trece și criza timpului, a vârstei. Anii trec și tu nu mai ieși din tunel, deși ai mers și ai tot mers. Nu te-ai oprit nici o secundă. Te îndoiești de tot și de tine. Încă o dată.

După fiecare nimic care te întâmpină la fiecare cotitură te sfărâmi din nou de tine. Simți că nu mai poți și că rămâi din ce în ce mai puțin. Îți dai seama, însă, că pierzi energie îndoindu-te și lamentându-te, singura opțiune care există este să continui să mergi înainte. Asta e. Ce-o fi o fi.

Singurul scenariu bun rămâne să faci din mersul în tunel o experiență de neuitat. Să-l transformi în ceva relevant, semnificativ. Să străbați tunelul cu bucurie, deși îți atârni tot mai greu de gât. Necondiționat. Indiferent că vei ieși sau nu la liman. Astfel încât orice ar fi, să fii bine în orice punct al lui te-ai afla, oricând.

Recent, un tren s-a plămădit din neant în tunelul meu. Din reflex mi-am zis că e alt nimic care îmi taie fața. Sau ceva ca efectul fata Morgana din deșert, ceva cu care m-am tot obișnuit în ultimii ani. Tot din reflex am zis că orice ar fi trebuie să văd ce e.

M-am obișnuit să mă urc în trenurile care s-au tot plămădit din neant în tunelul meu. Multe m-au întors la loc, dar măcar am mai diversificat și învățat câte ceva între timp. Au fost așa, ca niște bonusuri pentru răbdare, nicidecum capete de linie sau trenuri către albia mea, așa cum speram. N-au fost bonusuri pe care să îți vină să le accepți ușor, întotdeauna ieșirile astea din decor au avut un preț mare. Nu s-au făcut niciodată sub formă de vacanțe, pauze din osteneală și treburi soft, ci ca voucher pentru munci grele și dat peste cap pentru o vreme.

În trenul ăsta nou m-am urcat din mers și am avut loc doar pe scară. Apoi am fost împinsă înăuntru, direct în locomotivă. În ăsta nu m-am urcat pentru că m-am obișnuit să mă urc în trenurile care vin, ci pentru că pare că suntem din aceeași poveste și mergem către aceeași destinație închipuită. Nu m-ar fi deranjat să călătoresc nici pe scară sau pe undeva printr-un vagon ori altul.

E în faza în care se verifică motorul, se numără pasagerii și se plămădesc lucruri.

Nu știu nimic despre cum va fi această nouă călătorie și către ce va duce. Simt însă, încă surd, că are potențialul de a-mi schimba viața într-o măsură destul de mare. Iar dacă e cum e la mine, ca la jocul de table, va fi destul de spontan, cum tot spontană va fi și întoarcerea pe insulă în vacanță, o întoarcere la care număr orele de un an.

Până când o luăm din loc, între timp fac ce știu și pot: rezolv probleme online în lumea inovatiei americane, ocazie cu care mai și învăț și îmi exersez precizia, mai editez lucruri, mai scriu.

Ieri mi-am dat seama că aici, unde stau, sunt înconjurată de clădiri cu buline roșii și risc seismic. Casa de acum e ok ca zonă și preț, dar tot bate suta de ani, adică instalații cu tot felul de surprize, pulberi din stradă și altele. La o adică n-am scăpa nici noi și nici mașinile. Presimt că voi muta iar cortul până apune toamna.

*

Rugăciunea debusolatului.

(Joi 16 Iunie 2016, text din „Pe dinafară”)

Azi, în drum spre București, m-am oprit la Mănăstirea Ghighiu. Aproape ca de obicei pe ruta asta. Era să trec pe lângă pentru că vorbeam la telefon. Am ocolit special Ploieștiul ca să ajung acolo. Am trecut un pic pe lângă, dar am dat înapoi fără să întorc pe partea cu mănăstirea.

Am închis telefonul și am rămas uitându-mă lung la edificiu. Capul îmi cădea greu pe spate și îmi venea să mă culc chiar acolo, pe marginea străzii. În parcare, ca de cele mai multe ori, era plin de mașini venite din toate părțile și de străini care oftau în grup.

Am pornit motorul ca să plec. Ce să mă rog?

Sunt obosită până la delir. E mult timp de când nu mai cer nimic pentru că nu știu ce să cer. Doar intru, mă închin, capul îmi vâjâie de necunoscut și stau așa, ca omul prost.

Rugăciunile mele sunt o bâlbâială neîntreruptă: Mult… Doamn… rog… ahhh… Tu știi…

În sticla icoanei se reflectă coada tăcută din spatele meu și mă stresez brusc, oameni mulți cu probleme mai mari și rugăciuni concrete așteaptă după mine, iar eu pierd din nou oportunitatea să mă rog într-un fel în care să simt că m-am rugat.

Între timp am uitat ce a făcut fiecare sfânt. Nici nu știu dacă am știut vreodată exact. Sunt sinceră cu ei. Când mai îmi vine să mă rog la câte unul care-mi sare în ochi, îi zic: Nu mai știu tu ce făceai, dar sigur îmi trebuie și mie ajutorul și mijlocirea ta și sigur mă înțelegi de ce nu mai știu. După care mulțumesc și rămân iar fără gânduri și cuvinte sau, dimpotrivă, îmi zăngăne toate în cap ca banii de pe fundul puşculiţei.

Pe urmă îmi sar în ochi moaște de sfinți și mucenici. Trec și eu prin fața lor și sunt sinceră și cu ei: Copii, n-am nici cea mai vagă idee pentru ce ați tras nasol pe lumea asta, cum vă cheamă și prin ce v-ați remarcat. E nasol să fii atât de anonim pentru atât de mulți din atâtea timpuri, când tu ai un nume, un suflet și un har.

În cele din urmă mai încerc totuși să mă fac să simt ceva, cumva, și mai rămân cu mine în sine uitându-mă pe pereți și la oameni. Nu știu ce să simt. O liniștire, poate. O domolire. Așa, ca să fie ca o concluzie sau ca o închidere de cerc.

Nici dacă simt sau nu ceva nu știu. Așa că ies. Scriu un acatist, aici întotdeauna mi se schimbă starea. Nu e niciodată la fel. Pe lângă obișnuiți, mereu îmi vin în cap alți oameni. Îi trec dacă mi-au venit.

Cumpăr două lumânări și ies. Una pentru mine și toți cei vii, alta pentru morți a căror listă crește de la an la an. Cel mai ciudat a fost când l-am trecut pe tata pe acatist și mai apoi i-am mutat lumânarea dintr-un loc în altul. Și aici mi se schimbă iar starea. Pe lângă gândul obișnuit, mereu se adaugă altele noi.

Fac o tură prin curtea mănăstirii, mă uit la copaci și la cât de frumos au măicuțele grijă de ea, la oameni care fac la fel, văd o măicuță care mătură o prispă din fața unei chilii și mă întreb ce-o fi în capul ei. Mă îndrept spre ieșire. Întotdeauna găsesc cerșetori, care au și ei nume, suflete și haruri. Anonime pentru mine. Uneori am să le dau ceva, alteori nu. Se disting prin faptul că nu se agață de tine. Doar te roagă și te binecuvântează. Le dai ceva, bine. Nu le dai, tot bine. Orice le dai, pentru ei e bine.

Mă urc în mașină, mai stau așa un minut, două și pornesc la drumul meu care niciodată nu știu unde mă duce. Momentan în București, la altă nouă casă.

În oglinda retrovizoare rămân în spate eu și bâlbâielile mele. Uneori cred că omul poate pune în încurcătură și sfinții.

Intru pe DN1. Trafic nesfârșit, mașini pline cu oameni care vin și pleacă la nesfârșit de undeva, pentru ceva sau cineva. Toți cu nume, suflete și haruri. Anonime pentru mine.

Văd pe dreapta munticei de pepeni roșii la vânzare ambulantă. S-au copt pe bune sau și ăștia au început să importe? Ori îi cumpără de la străinii care îi cultivă la ei în sat?

*

Sub stres proiectăm din ceea ce știm sau credem că știm, din cât reușim să înțelegem din desișul de informație, motivul pentru care necunoscutul aproape că ne paralizează. Însă necunoscut nu înseamnă decât ceea ce și cuvântul în sine spune că înseamnă: ceea ce nu cunoaștem încă. 

Mult mai crâncen decât drumul meu a fost cel al verișoarei mele H., o fată deosebită de vârsta mea, care la 18 ani a avut un accident îngrozitor de mașină care a aruncat-o 20 de ani în izolare și respingere socială, într-un șoc la nivelul identității pe care nu mi-l pot imagina, rămânând din ea în urma impactului doar o umbră dezmembrată și trecând prin dureri pe care nu știu prin ce minune le-a putut suporta, suferind un număr nesfârșit de operații, multe din ele pe viu pentru că avea circuitele prea praf pentru a prinde vreo anestezie. Nu știu pe nimeni cu o viață mai dureroasă fizic, psihic și emoțional ca a ei. Neatenția unui șofer într-un tir i-a răpit toată tinerețea și i-a schimbat complet destinul.

Și totuși a supraviețuit. Ea e aducerea mea aminte la greu și îndoială că există Dumnezeu. Pentru că doar Dumnezeu se poate pune astfel de jur împrejurul unui om pentru a-i fi pavăză în fața morții, a bolii și a nebuniei împotriva oricărui pronostic calculat și imaginat de om.

Anunțuri publicitare