„Love is divine only and difficult always. If you think it is easy you are a fool. If you think it is natural you are blind.” (Toni Morrison)

Când creierul meu aude povestea abstractă despre copilul interior se blochează și începe să-mi pună multe întrebări. Cine este acest copil? Câți ani are? Unde, pe harta naturii umane, e poziționat copilul interior? Cum adică copilul interior? Există și unul exterior? Ești cine erai în lumea de dinaintea acestei lumi? Ești cine erai când încă mai erai în pântecele mamei? Ești cine erai la un an, la doi, la cinci, la nouă?

Creierul meu are nevoie să-i dau comenzi clare ca să mă poată ajuta. Are nevoie de localizare.

Când îi spun “caută copilul interior ca să ne conectăm la el, să-l îmbrățișăm și să-l vindecăm” îmi răspunde: What the fuck are you talking about? Tu ești tu dintotdeauna. N-ai șapte identități, a copilului interior, a adolescentului, a adultului. Ai o identitate clară, ai identitatea ființei care ești dincolo de a fi bărbat sau femeie, angajat sau patron, activist sau nu, politician sau nu, negru sau alb, straight sau gay,  căsătorit sau nu, cu copii sau nu, traumatizat sau mai puțin traumatizat. Restul e doar viață cu frumusețea și nebunia ei.

Copilul interior de care vorbești a crescut. Tu ești acel copil. Copilul care ai fost n-a rămas în altă parte și nici tu n-ai crescut în afara lui sau de jur împrejurul lui. Dacă ai o problemă de conexiune, nu la copilul interior trebuie să te conectezi, căci tu ești copilul, ci la identitatea ființei tale (linkul este catre Teal Swan, cea mai aplicabilă spiritualistă pe care eu o stiu, psihologi și alte feluri de vindecători se șlefuiesc cu ea).

– Păi și nu copilul interior e începutul identității mele? Nu pe el și din el am crescut? Și dacă el e alterat de traumă și mediu, oare nu e și devenirea mea alterată? Dacă natura lui a fost compromisă sau modelată într-un anume fel, nu e și natura mea ca adult asemenea?

– Tu ai fost ființă mai înainte de a fi copil. Nu știe nimeni să zică începând de când ești ființă. E o taină. Identitatea ta a început odată cu tine. Iar tu te-ai început mai înainte de-a intra în lume.

Funcționezi ca o nucă. Miezul e în interior, însă pentru a ajunge la el trebuie spartă carcasa creată de mediu, de toate și de toți care te-au modelat după chipul și asemănarea lor până când ai putut începe a te modela cum vrei tu, cum te cheamă ființa care ești să te modelezi. Toate încercările și greutățile au fisurat această carcasă, însă identitatea ta le-a ales astfel, cine ești tu dincolo de matrițe, tocmai pentru a se împlini. Nimeni nu se poate împlini în matrița altcuiva.

Din această perspectivă autodistrugerea e necesară pentru că nu te distrugi pe tine, originalul, ci copia. Mecanismul tău distruge copia pentru a ajunge la original. În acest interval de necesitate constă naturalețea ei. Dacă până într-un punct acest proces e instinctiv, dincolo de acest punct e alegere. Deci nu te poți lăsa pe valurile nici unui fel de inerție, e necesar să-ți exersezi reflexul stării de veghe, al atenției față de mișcările din tine, față de gândurile, tendințele și intențiile tale.

Viața este o lume a prototipurilor.

Fiecare om e unic, iar mai devreme sau mai târziu, în viața fiecăruia vine o zi când unicitatea își revendică drepturile. Acel 1% care te face pe tine tu. Oricât de grea ar fi sau ar deveni viața, ea începe să devină suportabilă atunci când omul își asumă și își exercită unicitatea, atunci când îmbracă haina propriei identități. De acolo urmează creșterea și construcția unei vieți aliniate la această identitate, iar pe măsură ce crești din propriile esențe, nu mai simți greutatea crucii, oricât ar crește sau s-ar pune pe ea.

Din punctul meu de vedere, în mai multe cazuri decât nu, depresia există doar până în acest moment și rostul ei este acela de a te ajuta să ajungi la identitatea ta, să ți-o asumi și să ți-o exerciți. Durere și întuneric simți doar atâta vreme cât încă funcționezi în matrițele celorlalți, iar dacă vei sta să (te) observi, vei constata că durerea scade sau crește în intensitate pe măsură ce te apropii sau depărtezi de sâmburii tăi, identitate la care ajungi prin chemările tale.

Într-o lume devenită multidimensională peste noapte e natural ca atât de mulți oameni să simtă depresie, pentru că și hățișul ajungerii la miez e mai des și mai complex, implicit construcția unei vieți croite pe identitatea ta e mai complexă, complexitate la care s-a ajuns într-un ritm mai rapid decât al mecanismului nostru, neobișnuit până la o astfel de realitate cu așa viteze de adaptare, aproape instante. O complexitate pe care nu o poți decoda purtând haina matriței, a copiei.

Din această perspectivă depresia nu e o problemă, ci e parte din soluție, e un barometru, un far, un prieten, un coach. Existența ei te ajută să știi, fără a fi necesar să și înțelegi, că trebuie să continui să cauți și să acționezi, că trebuie să mai introduci cunoaștere în “baza de date” până când vei reuși să spargi carcasa. Și dacă îi vei observa pe cei care s-au ridicat de la mari adâncimi și au ajuns unde au vrut sau chiar mai bine decât unde au vrut, vei constata că toți au în comun un singur lucru, că toți s-au ridicat în același fel: mizând pe unicitatea lor.

Am putea spune că depresia este necesară pentru atingerea acestui scop. Și tocmai pentru că este necesară, poate nici nu-i dă nimeni de cap, iar faptul că se pleacă în studiul ei de la premisa că este o problemă este o problemă în sine.

Un drum dificil, deseori epuizant, dar împlinitor prin el însuși, suficient cât să nu mai conteze dacă mai și ajungi la ce destinații visezi sau nu. Pentru că drumul cel mai greu nu e construcția unei vieți noi, ci drumul către tine și asumarea ființei care ești. Unitar fiind, viața devine doar un joc și o serie de detalii, întâlniri și întâmplări, ca un film, unul în care vei interpreta diferite partituri până când îți vei găsi rolul vieții tale, în alte cuvinte, menirea și sensul în ecuația generală.

Amânarea ajungerii în acest punct poartă în sine un mare risc: sfârșitul în pragul unui nou început.

Cu ajutorul unui terapeut bine înzestrat ca să știe sa vorbească în dialectul tău și pe frecvența ta, dar și specializat în frontul tău de viață reușești probabil să faci acest proces mai lin și poate chiar mai de scurtă durată, pentru că este un drum complicat, presărat cu viduri și bombe cu ceas, un drum în care ai nevoie de un companion neutru și care să te ghideze prin hățișul naturii umane. Dacă resursele îți permit să te flanchezi și cu un medic bun pentru a elimina și trata potențialele cauze medicale care te-ar putea încetini și cu un coach pentru partea strategică a vieții, șansele tale la împlinirea personală și a obiectivelor de viață devin exponențial mai robuste.

*

Cam așa decurg uneori discuțiile cu mine atunci când nu pot pătrunde în abstractul unor lucruri, în cazul de față în povestea despre copilul interior, o poveste din care niciodată n-am înțeles nimic, chiar dacă mi-am putut imagina multe, pentru că în paradigma minții mele eu sunt eu, iar vârstele pe care le-am avut și pe care le voi avea cu întâmplările lor cu tot, mai mult sau mai puțin fericite, nu pot influența cu nimic esențele ființei mele.

Mă pot amputa pe ici pe colo, poate chiar mult sau foarte mult, mă pot vulnerabiliza și slăbi pe colo sau pe dincolo, însă eu întotdeauna voi fi eu, oricât de mult mă va scădea viața sau voi reuși să mă cresc sau să-mi găsesc protezele și upgrade-urile potrivite pentru a compensa funcțiile părților excluse sau paralizate în urma traumelor, accidentelor și a altor feluri de lovituri, dureri și încercări.

Voința mea predomină, nu voința unuia sau altuia care mi-a provocat o rană sau o pierdere, pe vremea copilăriei sau ca adult, conștient sau nu. Iar pentru ca voința mea să se poată activa la potențialul ei optim, iar creierul meu să poată găsi soluții, nu pot lua personal derapajele altora în ceea ce mă privește și nici întâmplările vieții sau mersul lumii. Le iau așa cum vin și sunt, nici mai mult, nici mai puțin și/sau ca pe consecințe sau efecte secundare ale propriilor mele alegeri și caut să văd ce puncte forte sunt acolo și ce pot integra la mine. Căci dacă unul m-a putut vulnerabiliza sau pune într-o poziție de șah, înseamnă că e mai puternic sau mai inteligent decât mine la cel puțin un capitol, iar asta e o oglindă unică și poate și irepetabilă care-mi poate arăta punctele mele oarbe sau o cunoaștere nouă, astfel putând să mă perfecționez.

Dacă nu mă abordez așa și mă mențin în centru, atunci preia controlul orgoliul, mă devitalizez prin consum emoțional și nervos, prin rezistența pe care o opun situației, rămân rigidă și tot mai greu adaptabilă, mă îmbătrânesc înainte de vreme și îmi frânez evoluția, poate chiar îmi scurtez și viața.

*

Nu am nimic să-i spun acestui presupus copil interior, nu am de ce anume să-l vindec, nu am de ce să-l îmbrățișez și nici de ce să mă împac cu el pentru simplul fapt că eu sunt copilul interior, nu suntem identități separate sau o identitate care a fost fisurată, ci mult mai degrabă conștiinta mea. Nu suntem pe poziții diferite și nici în stare de conflict. Suntem un tot unitar din capul locului. Suntem Unul.

Nu-mi pot fi eu mie mamă și tată, nu pot îmbrăca haina identității lor sau a celor a căror manta m-a atins într-un fel sau altul, nu pot alege retroactiv pentru binele meu în locul nimănui care a fost, nu pot inventa părți din viață pe care nu le-am trăit în felurile în care le-au trăit oameni care provin din familii mai puțin zbuciumate sau conform matriței perfecțiunii. Nu-mi pot inventa simțiri și emoții. Iar asta nu înseamnă nici blocaje și nici altceva, înseamnă doar că sunt cum sunt.

Sunt o ființă particulară născută într-un context particular cu plusurile și minusurile contextului respectiv, iar în povestea autenticității mele nu poate fi vorba decât despre asumarea realităților care mi-au fost date să le trăiesc, așa cum au fost, asumare care nu poate avea loc dacă nu încalț măcar pentru o clipă și papucii celorlalți, dacă nu mă privesc și nu privesc viața și prin ochii lor, ca să pot astfel înțelege măcar minimal și contextul vieții lor, ecuația mai largă de dincolo de mine și poziția mea în aceasta ecuație. Dacă nu mă privesc prin toți ochii din poveste.

Astfel, nu pot suplini printr-un exercițiu de imaginație părțile lipsă sau insuficient de benefice și nu pot nici juca rolurile altor oameni care nu le-au jucat la timp mai bine sau care le-au jucat viciat, implicit nu simt a fi nimic robust sau cu putere de autenticitate și de eliberare din captivitatea matriței în conectări imaginare cu părți care au fost amputate sau care n-au existat din start, cu versiuni ale mele trecute aflate în suferințe mai mari sau mai mici. Acceptarea stării de fapt a lucrurilor e suficientă pentru a funcționa suficient de bine cât să ajung la optim.

Suferind de o mare curiozitate firește că vreau cât mai mult de la viață și sunt dispusă să plătesc prețurile pentru ceea ce îmi doresc, iar din acest motiv nu am putut niciodată alege să-mi amân confruntările, renunțările și devenirea, să fug, să evit, să mă retrag, să mă sprijin sau să mă agăț pe/de unii sau alții, să mă lălăi sau să mă complac în situații și relații cu oameni care nu umblă pe acest drum, care nu și-au îmbrăcat haina propriei identități, o haină în lipsa căreia nu putem vorbi despre autenticitate, implicit nici despre despre iubire și despre forța, curajul și libertatea de a fi pe care iubirea le revendică. Dar și o haină a cărei ajustare și igienizare constantă e necesară pentru a te putea simți bine în ea pe măsură ce evoluezi.

Din perspectiva începutului nostru în matriță, putem spune că viața începe cu moartea, iar ceea ce credem că este moartea este o taină.

Suntem modelați în vremea copilăriei în cutia minții altcuiva, iar o parte din viață suntem conduși de nevoia vitală a identității noastre de a sparge acea cutie și de-a ieși la suprafață. La suprafața noastră, a ființei care suntem. Ca un pui dintr-un ou. De-abia la acest punct putem începe a vorbi despre împlinire, creștere, iubire și altele din zona libertății de a fi.

Unii găsesc ieșirea din cutie mai devreme, alții mai târziu, alții niciodată. Însă câtă vreme există ieșire, negăsirea ei rămâne o chestiune de alegere, fundamental. Alegerea de a-mi ignora chemarea de a ieși din matriță, în esență de a renunța să-mi exercit propria unicitate/identitate.

Pentru că este înfricoșător să-ți exerciți ceva atât de necunoscut, fiind atât de mult timp din viață în familiara deja matriță, atât de familiară încât îți pare că ți-ar fi propria natură.

În cele din urmă și o viață în matriță poate fi autentică, însă autenticitatea poate fi cel mult a matriței, nu a ta.

Viața mea nu poate fi o poveste despre matrița altcuiva, fie acest altcineva un părinte, un om, o mare iubire sau o societate. Sunt un original și viața mea nu poate fi o copie, iar identitatea mea nu se poate dizolva în alte identități nici măcar într-o poveste de iubire, în cel mai fericit caz poate colabora.

Cum voi reuși să-mi construiesc o viață potrivită identității mele în ecosistemul lumii și să o conectez la mersul lucrurilor, la identitatea colectivă, pentru a rămâne până la capăt în joc e o chestiune de artă, de inteligență și de noroc până la urmă. Poate îmi va reuși, poate nu. Dar câtă vreme nu absentez și nu mă opresc din a învăța și a încerca, există cel puțin o șansă, iar dacă va fi să mor pe drum, e în regulă, pentru că odată ajuns aici, nu mai contează când treci dincolo.

Nu există copilul meu interior, exist doar eu. Just a bird on a wire.

 

Anunțuri publicitare