Mă cuprinde iarna

Pe măsură ce înaintăm în vârstă rămânem fără familie. Cei mai mulți dispar datorită bolilor și bătrâneții, iar noi, ceilalți, ne răcim unii de alții, avem gânduri diferite, opinii diferite, vieți diferite.

Parcă am avea fiecare alți părinți, altă țară, alte legi, alți dumnezei.

Și când văd așa, simțurile se retrag mult, mai mult, până scapă de pragul noroios și obositor al mediocrității.

Teorie știe toată lumea. Că avem doar o singură viață, că timpul este ireversibil, dar câți oare dintre noi ne cunoaștem pe noi înșine, câți ne propunem să ajungem să trăim cât mai corect, cât mai frumos? Câți oare reușim? Câți suntem deturnați?

De cele mai multe ori judecăm prin comparație, iar ca să putem să analizăm ceea ce ni se întâmplă trebuie să ne cunoaștem foarte bine și să fim în stare să tragem și concluzii care mai târziu să însemne puncte noi de plecare sau factorii de progres.

Am simțit pe pielea mea de cele mai multe ori că eu personal aș fi avut un alt punct de vedere, o altă părere asupra aceluiași eveniment decât ceilalți oameni.

Până mi-am armonizat părerile microuniversului meu cu cele ale macrouniversului social au trecut 50 de ani. Nu știu nici acum dacă chiar sunt armonizată, dacă este mai multă informație, cultură sau înțelepciune și simt cum armonia aceasta ar vrea să depășască pragul de blazare și mediocritate cu care societatea este așa de bine obișnuită.

Mă înebuneste și face să-mi înghețe simțurile din mine ori de câte ori nu pot să acționez, supunându-mă spiritului cretin de turmă. Și atunci, simt cum mă cuprinde iarna. Simțurile mi se blochează, geamurile mi se aburesc, totul se retrage undeva în iarna ființei mele!

Și vorbele și gândurile chiar îngheață. Este o tăcere de mormânt. Mormânt alb și neted. Nici nu-ți vine să crezi că printre atâția morți ar mai putea sclipi viața cu toate culorile ei, curcubeu de culori. Într-un cuvânt – blocaj.

La un moment dat îți vine să crezi că viață-i făcută din mai multe blocaje și poate secretul reușitei în viață ar fi modul și mijloacele de a ieși din blocaj.

În natură totul se rezolvă cu ajutorul soarelui, dar aici, în iarna ființei mele, cine ar putea fi soarele?

Acum sunt sigură că ar putea fi iubirea. Acest sublim sentiment, poate și cel mai valoros din câte există. Așa cum se și spune, ca să primești trebuie să dăruiești și că este mult mai complex sentimentul dăruirii decât al primirii darului, așa este și cu iubirea.

Ani întregi m-am întrebat de ce Dumnezeu ne-a făcut pe unii buni și pe alții răi? Simțeam că nu știu și nu pot să iubesc și nici să înțeleg iubirea și credeam că totul, efectiv totul, se întâmplă din naștere, depinde cum te naști.

Mult mai târziu am descoperit că, de fapt, totul se învață, chiar și iubirea. Sunt atâtea trepte prin care înveți să iubești și să dăruiești iubire.

Cineva spune că ceea ce dăruim aia primim înapoi. Eu am reușit, aproape mereu am reușit. Dar încă nu este un proces continuu, iar întreruperile înseamnă necredință sau pierdere și risipire între cele lumești.

Despre motivația iubirii s-ar mai putea încă vorbi. De ce să dăruiesc eu iubire dacă alții nu-mi dăruiesc și mie? De ce atâta sacrificiu când totul pare să fie mai ușor altfel? S-ar mai putea vorbi de un anumit grad de înțelepciune pe care trebuie s-o ai, prin care poți să înțelegi mersul lucrurilor și de unde să ai putere să acționezi, să faci faptele respective.

Nu am făcut până acum un rău voit, cel puțin nu sunt conștientă de asta, dar nici nu m-am străduit să fac ceva cu sens și direcție.

Am trăit pur și simplu la voia întâmplării. Numai acum conștientizez că, dacă nu ar fi fost Dumnezeu, totul putea lua o întorsătură foarte urâtă. Aș fi putut ajunge după o viață de singurate ca ultima scursoare a societății.

Nu trăiam cu voluptate și pasiune întâmplările vieții mele. Nu depuneam nici minimum de suflet, dar totuși faptele sunt fapte, iar acum realizez că s-au întâmplat din fluxul vieții, din curiozitate, din lipsă de altceva. Vezi bărbații din viața mea, vezi căsătoriile.

Iar acum, la 50 de ani, simt nașterea cea adevărată, văd lumea din jur și minunăția a tot ce înseamnă viață, grandoarea ei, frumusețea ei, taina ei. Vibrez și simt curat.

Îmi revizuiesc segment cu segment întreaga viață, iau pe rând discuțiile mele cu mama, îmi verific toate sentimentele vechi și constat că totul se poate regândi. Poate chiar resimți? Aș fi putut oare să schimb ceva din tot ceea ce a fost atât de mult greșit?

Oare ce a rămas al nostru din tot ce a fost familia mea? Cu ce am contribuit eu la toate acestea?
Oare dacă ar mai trăi mama ar fi mulțumită de mine? De tot efortul meu de a fi în marele rând al lumii?

Oare echilibrul nu vine din interior spre exterior?

Nu ar trebui ca fiecare familie să aibă inima ei?

De ce după atâta timp nu învățăm noi, urmașii și moștenitorii “inimii familiei”, să o păstrăm, să putem să o trimitem mai departe urmașilor noștri? De ce se pierde mereu și mult tot ce este bun și bine și rămâne sau nu nici amintirea?

Mai putem îmbunătăți ceva prin amintiri? Un gând vine și-mi spune “Concentreaza-te cu forțele pe care încă le mai ai pentru viitor!”. Și uite așa, iar ajungem la cuvântul mirific comunicare și rezultatele ei grozave.

Între noi oamenii putem să comunicăm prin gânduri vorbe și fapte. Cu Dumnezeu prin rugăciune. Cred că aici trebuie să fim înțelepți, ca atunci când ai tăi nu te întreabă și nu-ți spun nimic, iar tu crezi că totul e bine și viața merge înainte. Să-ți ciulești toate simțurile a atenție sporită și să întrebi chiar tu de câte ori este nevoie.

Trebuie să te nevoiesti, asta aici sus pe pământ, acum, pentru că mai târziu cu amintirile nu poți face altceva decât un monolog răscolitor care efectiv nu mai folosește nimănui.

Totul este o furtună. Și eu sunt o furtună în ziua de primăvară când toți se întreabă mirați “De ce bat clopotele?” sau pentru cine?

Acum este primăvară și totul mi se pare mai ușor și mai cu direcție și, interesant este că, toată natura s-a trezit la viață și își vede cuminte de treabă.

Chiar dacă noi oamenii greșim atât de mult, îmi vine în minte brusc legătura dintre absolut tot ce este pe pământ viu și influența pe care o putem avea prin sfințirea a tot ce facem noi, oamenii, aici, în toate timpurile.

La acest gând simt cum mă cuprinde iarna, pentru că, în general, nu facem nimic pentru viață, totul curge într-un sens atât de greșit. Ne impresionăm atât de ușor și atât de greșit de lucruri fără importanță. Este ca un infarct. Stop și gata. Sau ca o rochie în care trebuie să intri, ca să vezi dacă ți se potrivește. Și intri, pentru că sunt toate condițiile îndeplinite.

Ce știm noi cum este să mori? Cel mai trist este faptul că te apucă la un moment dat o lehamite de viață și de relațiile ei, încât accepți ideea morții. La început teoretic, iar apoi, totul vine de la sine. Și mori moale și alb ca o zăpadă amestecată cu pământ, mai multă zăpadă, mai multă moarte, mai mult pământ.

Atunci când mă cuprinde iarna, parcă toate simțurile se încleștează și se încăpățânează, se blochează și nu mai pot face nimic.

Este un nimic constant și hotărât care depinde de timp. În fiecare secundă care trece îți dai seama că nu mai poți face nimic. Parcă ai încercat toate posibilitățile și-ți dai seama că tu nu ai nicio putere, că hotărârile de fapt le ia altcineva, iar tu nu mai ai nici un fel de putere, ci doar trebuie să poți să accepți înghețul. Înghețul sufletesc care este și total. Poți să vezi, poți să auzi, dar cu asta nu poți să convingi.

Copilul tău, din tine, nu te ascultă, nu te înțelege, nu vrea el. Și atunci, tu, ca părinte, nu ai pur și simplu ce face, doar să mori. Odată pornită, moartea te cuprinde și totul se transformă în gheață.

Sunt decepționată profund din cauza copilului din mine care nu vrea el să lupte cu nimic. Nici cu el, nici cu alții. Este ca un val.

Ce să-i spun lui Dumnezeu? Am pierdut Doamne copilul? Din câte posibilități ar fi tocmai asta mi-a fost dat să o trăiesc.

Îngheață sufletul meu din cauza copilului meu!
Asta e, spune copilul.
Cum aș putea să-l neg?
Ce n-aș da să-l neg?
Ce n-aș da să ocolesc iarna ființei mele?
Este iarnă și-mi este frig.
Asta e. Spun și eu.

(fragment din Jurnalul Magdalenei, scris de-a lungul vieții, începând din copilărie și până la pensie și transpus în seria Dealuri formată din 4 volume, mama mea, Maria Magdalena Sandu. Îi poți cumpăra versiunea digitală a volumului de poezii Chemări, aici. ).

jurnalul-Magdalenei-Ma-cuprinde-iarna

Jurnalul Magdalenei | Ma cuprinde iarna

Anunțuri publicitare