Cărarea lungă și întortocheată a transformării mele în producător de film, lansarea la apă în vremuri tulburi și dorința de a pune puterea nelimitată a filmului în slujba triburilor mele, antreprenorii, proprietarii de mici afaceri și independenții. Un fel de coming of age kind of story.

Realitatea lumii din timpul începutului meu

Film în sus, film în jos, viața este un film de autor. În anul când a fost să fie să apar și eu pe Pământ printre cei 4,358 miliarde de oameni câți eram atunci, în America se lansau filmele Superman, Rocky II, Alien, Star Trek și Kramer vs Kramer, iar în România se bătea recordul tuturor timpurilor cu 14 milioane de români care evadau din întunericul comunismului în lumina cinematografelor ca să râdă la Nea Mărin Miliardar.

În același an:

  • în deșertul Sahara ninge pentru 30 de minute
  • Pink Floyd lansează albumul “The Wall” și Michael Jackson “Off the Wall”
  • pentru prima dată în istorie o femeie devine prim-ministru în UK, Margaret Thatcher
  • Sony lansează Walkman, un gadget care mai schimbă o dată lumea și industria muzicii
  • în SUA se inventează primul snowboard, iar niște studenți la Oxford experimentează un sport periculos numit bungee jumping
  • britanicii își deschid prima plajă de nudiști la Brighton
  • 13 tornade mătură Oklahoma și Texas, iar un tsunami lovește coasta Franței care face ca 23 de oameni să plece împreună și deodată pe lumea cealaltă
  • China dă legea unui singur copil pentru controlul populației
  • are loc prima epidemie de Anthrax în Ekaterinburg, Rusia
  • Papa Ioan Paul al II-lea își vizitează țara natală, Polonia, devenind primul papă care vizitează o țară comunistă
  • în România se dă în folosință, experimental, primul tronson al magistralei 1 a metroului bucureștean între stațiile „Timpuri Noi” și „Semănătoarea” cu o lungime de 8,63 km
  • din America se aude Gloria Gaynor cu șlagărul nou nouț “I will survive”
  • iar departe în spațiu, Voyager se apropie mai mult ca niciodată de Jupiter și ne transmite pe Pământ primele imagini cu această minunată planetă.

În al lumii film probabil s-au mai întâmplat multe lucruri în acel an al Caprei de Pământ când 349.000 de copii ne-am decis în Univers să trăim experiența vieții pe Terra, fiecare intrând pe planetă printr-un alt portal-colț de lume, formând astfel un nou flanc al generației X supranumită și generația sandwich.

Portalul prin care eu am intrat în lume a fost un sat dintr-unul din capetele țării, un loc știut pe lumea asta ca România

Într-un sat la un capăt de drum și țară pe unde comuniștii au distribuit-o pe maică-mea, la 6 dimineața îi lasă tatei un bilet “George, mă duc să nasc” și câteva ore mai târziu, într-o zi de primăvară dintr-un oraș de provincie, intru pe lumea asta pe ruta rahatului, asta din cauza faptului că asistentele nu o cred pe mama când le spune “fetelor, clisma voastră a dat cu virgulă la mine, am nevoie de o pauză”.

M-am întrebat uneori cine este persoana care a luat decizia dintr-un birou, de undeva de la sute de kilometri depărtare, ca mama, brașoveancă prin familie și orădeancă prin facultate, să fie distribuită în acel sat de la malul Prahovei, ce număr avea mama în registrul cu nedistribuiții încă și cum a hotărât personajul din acest film ca tânăra profesoară Maria Magdalena să fie trimisă acolo și nu în altă parte. Practic tot destinul ei a fost influențat de acea decizie, din acel birou, din acea zi, din acel minut. Implicit și al meu. Pentru că acolo a dat peste tata. Cine este/era, câți ani avea, din ce familie se trăgea, ce fel de viață și aspirații avea sunt mici curiozități demente de-ale mele.

Ideea principală din primii 10 ani: cinematograful de apartament

Cât mi-a luat să împlinesc 10 ani, apartamentul familiei mele a fost un cinematograf de referință pe multe sute de kilometri care emitea în matrixul comunist lumea liberă împachetată în filme americane pe casete video de contrabandă, mulțumită „afacerilor” lui tata, un om al cărui scop în viață era să-și potolească setea de adrenalină și nervii arătând degetul mijlociu dictaturii și oricărei forme de autoritate, o moștenire pe care a avut grijă să mi-o lase fără manual de instrucțiuni și cu care mă chinui de când mă știu.

Tata era un trouble maker, iar marii gânditori ai lumii spun că dacă ne debarasăm de rebeli, lumea se duce la vale, ori tata nu putea lăsa lumea să se ducă la vale, cel puțin nu lumea lui și nu la valea decisă prin decrete demente de Mommy and Daddy, știuți ca Elena și Nicolae. Cum însă nu știa nici alte văi, a derapat în rahat cu noi cu tot și așa a rămas.

În orice caz, m-a lăsat bine modelată de lumea liberă pe calea filmului și a muzicii din anii de cinema improvizat, ceva care m-a chinuit teribil în anii care au urmat, toate ideile și căutările mele fiind în desincron total cu ritmul și direcția României.

M-a crescut capitalistă într-o țară dependentă de socialism.

Încă de atunci, din primii 10 ani, mesmerizată de frumusețea și puterea filmului, având și noroc să văd filme excepționale, am știut că, într-un fel sau altul, trebuie să fac film și că libertatea spiritului și a minții care creștea accelerat în mine ca un cozonac doar acolo își poate găsi un loc și un sens.

Acum, când a trebuit să-mi scriu biografia pe scurt pentru aplicațiile la festivaluri pentru un film de scurtmetraj pe care l-am făcut în carantină, știu că am știut, doar că până târziu n-am știut că știu. Oricât de bizar ar suna asta, pentru mine are sens.

Bizar cu adevărat e doar faptul că mi-a luat atât de mult să înțeleg că în Romania majoritatea oamenilor, indiferent de educație, nu își doresc libertate, ci doar o viață ca pe vremea lui Ceaușescu în care să fie lăsați să călătorească și să circule liber.

Momentul Revoluției și al marilor decuplări 

Dar până când tata să fie mutat dincolo, a fost un an când a venit Revoluția ’89, când el avea 36 de ani și nu știa că mai are doar 23 de ani până când inima îl va abandona, iar mama 37, când lumea s-a simțit atât de liberă și eliberată încât n-a găsit nimic dubios în faptul că noii noștri lideri îi ciuruie pe Mami și pe Tati în direct la TV în ziua de Crăciun, după un proces care avea sa stabilească cum se vor judeca pentru totdeauna cauzele în România, un timp când mulți au divorțat ca să trăiască viața nouă, inclusiv ai mei.

Pentru mine o vreme când s-a rupt abrupt conexiunea mea zilnică cu filmul, ca un cap de topor care taie un fir, pentru un timp care urma să numere 20 de ani pe taxator, sub presiunea sărăciei în care ne-am trezit brusc în urma infantilității tatei care o luase cu entuziasm pe arăturile vieții libere.

Primii 10 ani după marea eliberare sau ajungerea la 20 plus

În primii 10 ani după momentul eliberării am trăit într-un soi de Brooklyn, printre gândaci, borfași, târfe, violatori, pești, abuzatori, criminali, pedofili și nebuni, cam tot ce mișună în realitățile din jurul bulelor, rămânând mirată până în zilele noastre de faptul că n-am sfârșit la nebuni, moartă sau prin vreo scoală de corecție sau închisoare, de nefiresc de lunga mea speranță de viață dacă ne-am lua după statistici.

La 20 de ani, în 1999, evadam de acolo pe ruta studenției, iar martore îmi erau micile cinematografe în care mă duceam să văd American Beauty, Fight Club și Girl Interrupted, neînțelegând cum oamenii ăia atât de departe de mine și dintr-o lume atât de diferită de a mea știu să spună povești atât de familiare mie.

Următorii 10 ani până la varsta de 30 i-am petrecut făcând slalom printre tot felul de joburi și plutind pe pluta firmei mele în ciuda statisticilor și a pronosticurilor până când criza din 2008/2009 m-a scufundat, dar nu pentru că era nasol economic, ci pentru că oamenii din ecuația mea au sărit în grup din axurile care-mi țineau planurile vieții și pe mine laolaltă, așa cum sare popcornul în tuci.

Aveam să mă izbesc de tot ce e mai strâmb în natura umană și de un tsunami al nebuniei, o experiență care mi-a provocat identitatea și alegerile dincolo de ce știam să-mi imaginez și din care am ieșit doar pierzând și dând drumul la tot. La tot material, la tot ce nu conta, la tot ce nu eram și la tot ce nu era optim să fiu.

Chemarea filmului, criza din 2008 și schimbarea abruptărealităților

Însă înainte de acest incident pivotal pentru viața mea, chemarea filmului m-a împins să dau la o facultate de regie, să intru, să fac un an și să renunț, trebuind să aleg între muncă și scoală și să dau uitării toate filmele din capul meu de atunci, motiv pentru care de ciudă mi-am pus pe foc toate scrierile din acele timpuri. O greșeală la mânie, bineînțeles, pe care o regret ori de câte ori îmi aduc aminte de ea, pentru că erau acolo germeni care azi mi-ar fi prins bine.

Tot până la criza din 2008 era simplu de înțeles cine sunt și ce fac. Eram un antreprenor care avea o mică afacere și care devenise o anomalie, o excepție în tabloul statistic, lucru care îmi făcea reputația să lucreze foarte bine pentru mine oricât de nebună eram eu pe vremea aia la alte chestii; pe cartea mea de vizită și pe website-ul meu scria frumos și limpede sub un logo tot ce era de spus.

Apoi, într-o clipă realitatea mi s-a schimbat radical, dispărând tot ce mi-era familiar și apărând de jur împrejurul meu un necunoscut fără început și fără sfârșit în care nicio învățătură nu mai era valabilă și nicio regulă nu se mai aplica.

De la înrădăcinată la nomadă

Supraviețuirea mi-a fost condiționată de conștientizarea că trebuie să scap urgent de tot ceea ce am fost învățată și de tot ce mi s-a spus până atunci că e adevărat, că e necesar și că trebuie. Oamenii care m-au educat nu aveau nici cea mai vagă idee despre ce e vorba în viață și în viitor, știau doar despre ce e vorba în viața lor care se desfășura în 10 km pătrați, iar lumea în care m-am trezit nu avea nicio legătură cu viețile, lumea, aspirațiile, ideile și orizonturile lor.

Ajunsesem între timpuri, ale mele și ale lumii, într-o buclă a realităților în care trebuia să mă reinventez de la nivelul ADN-ului.

M-am mutat în virtual în tărâmul inovației deschise și al rezolvării de probleme, proaspăt inaugurat de americani, unde n-a durat mult să devin din nou o anomalie prin rata mea de succes, puțin probabilă ca generalist într-o lume a specialiștilor, și unde am acumulat enorm de mult.

Printre picături mai făceam și tranzacții imobiliare și alte joburi care-mi mai picau în mână, scriam, iar de la un moment dat au apărut și diverse oportunități în producții de film și tv.

Nu munceam orice, oricât de mult nu-mi permiteam acest lux, ci orice m-ar fi putut aduce mai aproape de mine și de viziunea mea de viață.

Din momentul ăla n-a mai știut nimeni să spună despre mine cu ce mă ocup și din ce fac bani, din ce trăiesc, iar eu n-am mai știut să răspund la întrebări în feluri inteligibile pentru prezentul din care eram întrebată, cum în zona planurilor și a programelor de viață răspunsurile mele erau invariabil “nu știu” și “mai vedem”.

Nu mai funcționam pe radarul gândirii unidirecționale dominată de articolul nehotărât și conform căreia scopul omului pe Pământ este să aibă o meserie, un job, o iubire, o religie, o familie, un scop și o menire.

Pe calea deșertului devenisem nomadă, parte din mai multe triburi întâlnite pe drum unde ajunsesem să învăț lucruri noi, să fac mai multe feluri de meserii și munci pe mai multe trepte ale ierarhiilor, să trăiesc mai multe iubiri cu mai multe părți ale inimii, să aflu adevărurile mai multor culturi și religii și să-mi fac mai multe familii.

Inovatori, antreprenori, producători de film și tv, digitaliști, oameni de știință, imobiliari, scriitori, spiritualiști, iar în cele din urmă și emigranți din tot felul de categorii sociale, specii și culturi, toate aceste lumi îmi formau acum identitatea. Nu știu dacă identitatea originală sau una nouă, dar în mod cert una mult mai deschisă, flexibilă și decisă.

După 10 ani de acumulare și explorare am intrat în producția de film cu totul sau am început din nou viața de antreprenor, doar că acum filmul e produsul, arta și piața mea

S-a făcut anul 2019 și după ce am mai încercat o dată să deschid un capitol nou pe antreprenoriat cu o afacere și nu mi-a ieșit, pentru că s-au răzgândit deținătorii proprietății pe care vroiam să o cumpăr în Edenul Guanchilor pe unde îmi făceam veacul, peste multe mări și țări de România, am decis să merg pe singurul fir de drum care avea un sens pentru mine: să mai încerc o dată intrarea în lumea filmului, având o fereastră de 2 luni până la examenul de admitere la UNATC, moment care a marcat și revenirea mea pe termen mai lung în țară.

Nu mai vroiam sa încerc ruta angajării în alte producții pentru că e o lume a bulelor și nu m-a dus niciodată unde aveam nevoie, în plus era necesar să știu și măruntaiele și detaliile industriei pe toate fațetele ei, așa că abordarea academică am simțit că îmi deschide un orizont mult mai larg și o diversitate mai generoasă de opțiuni.

Am învățat pe unde eram, din mers, am dat admitere, am intrat, am scris filme, am făcut filme, am trăit cu pandemia suspendarea producțiilor, iau bursă de merit care mi-a picat la fix în carantină, iar acum termin primul an dintr-un program de master de producție de film de doi ani cu care sunt foarte fericită, cochetând între timp și cu ideea doctoratului, dacă voi mai trăi până atunci.

Sunt foarte interesată să explorez cum pot face un pod între film și antreprenori/ proprietarii de afaceri într-un fel în care aceștia să poată beneficia cât se poate de direct și cuantificabil de puterea nelimitată a filmului, iar eu să nu mă decuplez de la film făcând reclame și alte lucruri care nu sunt de interes pentru mine.

Simt haina de producător de film cea mai bună piele pentru cineva cu background-ul meu, una în care în sfârșit diversitatea mea își poate găsi un sens, iar eu pot pica laolaltă. Parcă în sfârșit respir.

Cum nu am timp de risipit, m-am pus pe cercetat și experimentat încă de acum, făcând un prim pas printr-un film de scurtmetraj, prin lucrarea de dizertație pe care trebuie să o pregătesc pentru vara viitoare la absolvirea masterului și prin alte alegeri în direcția asta de mers.

În mod predictibil, cineva cu ruta mea de viață și cu ursitoare ca ale mele nu putea ajunge la destinație decât la oră fixă. În cazul de față la ora fixă a primei pandemii din istoria umanității, într-un timp când profeții apocalipsei bolborosesc ceva despre cel mai nefast moment din arhivele istoriei economice și ale industriei filmului (o percepție deformată la cotele astea de teroarea pe care o naște asocierea necunoscutului cu ideea de mai rău, din punctul meu de vedere).

Formată fiind în crize, ce timp mai potrivit ar fi fost pentru mine decât cel al crizei pandemiei de acum? Cineva ca mine probabil nu și-ar găsi liniștea și sensul într-o epocă idle.

Eu însă sunt formată creez virgule în profeții, pentru în navigația printre virgule și fisuri m-am specializat. Crizele și escaladarea lor sunt viața mea. Nici nu știu cum arată viața fară crize, fără focuri de stins peste tot.

Strategiile mele sunt invariabil acțiuni de ofensivă, de atac, iar în paradigma mea nu există scenariul pașilor înapoi sau al contracției. Nu există safe mode. Există doar fandări laterale, pivotări, salturi și împingeri agresive ale lucrurilor înainte. Crearea de culoare în haos și în imposibilități e superputerea mea.

Cât de departe voi reuși să ajung în condițiile astea, rămâne de văzut.

Sunt într-o țară unde și în această industrie generațiile de dinainte nu au lăsat o moștenire de care cei care intrăm acum în piață să ne agățăm. Pășim în gol, în lipsă de instrumente publice-private, în goluri de legislație, de infrastructură, în cercuri închise, în bule și altele.

Brand Art Films sau viitorul meu ca producător în lumea post-pandemie

Știu din proprie experiență cu ce fel de presiuni se confruntă acum și cu ce se vor confrunta în timpul care va urma antreprenorii, proprietarii de mici afaceri și independenții (de la artiști și până la freelanceri din diverse industrii).

Ca filmmaker știu ce putere extraordinară are filmul și din poziția în care sunt cred că filmul este unul dintre puținele instrumente care pot ajuta acum ieșirea mai rapidă din criză, revitalizarea și creșterea. Însă nu orice fel de film, pentru că afacerile și independenții au acum nevoie de amplificatori și transformatori, nu pot susține filme care nu au legătură directă cu ei și care nu le aduc un return semnificativ și cuantificabil/estimabil în condițiile unor bugete pentru promovare tot mai mici.

Din motivul ăsta si pentru că traiesc la confluența dintre cinematografie, afaceri și inovație și vorbesc dialectele acestor lumi, cercetarea mea și interesul meu ca producător se focusează în aceste vremuri pe brand art films/x-films, filme cultural-comerciale în format scurt, produse cu buget nano și micro, pretabile atât pentru introducerea în circuitul festivalelor de film și al vânzării pe piețele de film (adiții la patrimoniul cultural), cât și ca amplificatoare de brand și campanii digitale (business legacy).

Ele sunt formate care identifică și extrag din istoricul unei afaceri sau din ADN-ul fondatorilor cele mai interesante, provocatoare și educative momente, subiecte și povești în feluri care amplifică exponențial vizibilitatea brandului, filme care pot da o șansă artiștilor și profesionistilor din domeniu într-o vreme când toate finanțările publice sunt blocate și tăiate. Într-un domeniu ca filmul în România, 100% dependent de stat, poate pandemia reprezintă o oportunitate unică pentru producătorii de film de a face poduri cu mediul privat, de a privi și cross-industrial.

Într-o țară ca România unde cultura este pe ultimul loc în planurile și bugetele politicienilor, deși tocmai aceasta ne-a ținut pe toți sănătoși la cap în cele două luni de prizonierat în carantină, consider că e necesar ca producătorii și artiștii să nu facă niciun pas înapoi și să caute să vadă cum se pot alia cu jucători din celelalte industrii pentru a se ajuta și susține reciproc.

Mai multe despre filmele cultural-comerciale puteți citi pe site-ul studioului meu Daydreamer.Pictures, iar pe cei interesați să exploreze cu mine această intersecție dintre cinema, branding și publicitate îi rog să îmi scrie, indiferent de care parte a baricadei sunt.

Între timp începe sesiunea, de la distanță de data asta

Cam asta e povestea relației mele cu filmul de la începuturi și până azi, un azi în era pandemiei și a crizelor constante care marchează schimbarea mecanismului lumii peste noapte, un timp care mi-a picat la sorți pentru a fi și o destinație pentru care vieții mele i-au trebuit 30 de ani să o ajungă. Dar și o vreme în care pentru prima oară nu mai simt distanță între mine și lume, nu mă mai simt o bizară.

Greu de zis ce direcție va lua viața mea din punctul ăsta încolo. Mă întreb și eu, ca oricine zilele astea, ce greutate are muntele de experiență și de educație brodat prin spatele lucrurilor care acum pare doar o moviliță, ce vor deveni sau nu încercările mele de până acum, ce destin vor avea toate lucrurile pe care le-am trimis în lume în ultimele 3 luni și cum vor influența ele drumul meu.

Momentan, am planul ca în timpul meu liber de până la sfârșitul anului:

  • să citesc cele mai bune 1000 de scenarii de film din toate timpurile (să le dea Dumnezeu sănătate tuturor celor implicați direct în democratizarea informației);
  • să trec, mai structurat de data asta, prin istoria cinematografiei pe genuri, perioade și autori, văzând și revăzând filme de referință;
  • să continui aprofundarea de noi modele de producție de film independent (ex. lean filmmaking și altele care vizează ecuația high concept – low cost – powerful impact);
  • să termin primul draft la cele două filme de lungmetraj pe care le-am lăsat la faza de outline înainte de pandemie;
  • și să mai rezolv câteva probleme la americani, au apărut odată cu covidul câteva și pentru mine și aș putea să mai fac bani cu care să-mi mai cumpăr niște timp.

Între timp intru în sesiune, așa că până la finele lui iunie mă ocup să închid cercul primului an de master, un program destul de complicat și un an de care m-am îndoit în fiecare săptămână că voi fi în stare să-l termin.

… și vreau azi să văd filmul „127 hours” apărut în 2010 și care mi-a scapat.

L.E. un material rar și excelent, proaspăt scos din arhive (Anthology Film Archives), pentru a vedea atmosfera și felul de muncă on/off set în facerea unui film – NOTES ON AN AMERICAN FILM DIRECTOR AT WORK: MARTIN SCORSESE (Jonas Mekas, 2005) 

 

 

Anunțuri publicitare