Trauma nu te decuplează de la sine, ci te îngroapă în sine, în același timp excluzând hălci din tine. Astfel amputat, ești lăsat fără resorturi, născându-se astfel ceea ce resimțim ca depresie, disperare și neputință. Nu ești inconștient, adormit sau orb, trebuie doar să-ți aduci acasă părțile excluse prin traume.

Dacă cineva mi-ar fi dat vreodată temă să aduc mecanismul traumei în plan vizual, filmul meu ar fi avut accente suprarealiste, pe alocuri chiar de fantezie. În acest film eu aș fi avut pielea în culorile curcubeului, iar fiecare traumă ar fi desprins din mine o culoare până când tot filmul ar fi devenit alb-negru, sepia sau pielea mea un curcubeu al umbrelor. E o temă pe care mi-am dat-o singură în cele din urmă, pasionată fiind în sinea mea de cinematografie, dar mai ales de cât de puține filme abordează din interior sănătatea mentală și traumele.

Nu știu dacă ai observat, dar prădătorii nu ling unde scuipă alții. În cazul meu, cel puțin, următorul prădător n-a lovit niciodată într-un loc deja atins de cei de dinaintea lui. Prădătorii au un simț aparte, fiind creaturi rămase în instinctele primare, și natura lor alterată are nevoie de ceva proaspăt și cât mai curat pentru a supraviețui, spiritul lor veștejit vrea cu disperare să supraviețuiască și nu poate înverzi decât vampirizând ceva neatins și cât se poate de viu. In povestea mea, fiecare a lovit în altă parte. Având în spate o listă lungă de serial predators, victime sângeroase sau născuți așa, m-am trezit un tânăr adult cu toate părțile excluse din mine, inclusiv o parte din viitor. Pentru că așa lucrează răul prin oameni, mai ales în formele sale de profundă turbare și virulență. După ce îți desființează prezentul, îți atacă viitorul. Pentru ca nimic din tine să nu mai poată fi.

Când forța răului lovește printr-un om în tine, lovește și în toți care te iubesc și depind de tine, precum și în toți pe care i-ai putea ajuta în vreun fel în viitor și la care nu mai ajungi (la timp) și în urmașii tăi care n-au mai apucat sau nu mai apucă să fie.

O singură lovitură naște un rău infinit și omoară din fașă posibilități infinite.

Pentru terapeut, cercetător, preot și Dumnezeu contează, poate, ce traume are la rândul său un prădător, însă pentru cel atins de mantaua lui este irevelant, efectul fiind același. Chiar dacă și tu poți înțelege, ba chiar ierta o astfel de ființă nebună de-a gata sau înebunită pe traseul vieții, asta nu te vindecă de amputare, nu face ca efectele șocului sau ale loviturii să dispară sau să doară mai puțin. Nu te alină în niciun fel.

Ni se spune peste tot să ne trezim, să devenim mai conștienți, să deschidem ochii. Ca să putem vedea, ca să putem simți, ca să putem fi mai bine și mai fericiți. Atât de mult aud asta peste tot, încât e chiar frustrant. Pentru a atinge acest obiectiv ni se spune și pe ce căi ar trebui să mergem: respirații de tot felul, meditație, terapii de diverse forme și multe altele. Să fim mindful.

Starea de aparentă împietrire la care te aduc traumele e deseori confundată cu adormirea, inconștiența și orbirea. 

Sincer, nimic nu mi se pare un căcat mai mare ca treburile astea. Ca economist și antreprenor înțeleg că e o industrie întreagă la mijloc și că toată lumea trebuie să trăiască din ceva. În calitate de consumator și om cu problemele lui, rar găsesc în acest bazar global ceva cu adevărat transformator, de real ajutor.

Cercetările se fac pe câțiva subiecți ca mine și se trag concluzii general valabile prin filtrele observatorilor, motiv pentru care chiar dacă înțeleg ce zic oamenii ăia acolo, nu mă ajută real cu nimic aceste înțelegeri. Sunt parcă lipsite de har, de duh, iar pe mine mă frustrează și mai rău făcându-mă să mă simt un șoarece într-un laborator. Frustrarea se amplifică dacă mă și “ajută” să înțeleg cât de șoarece sunt de fapt și cât de greu îmi va fi, dacă nu imposibil, să-mi depășesc condiția. Dacă mă hipersensibilizează. 

Religiile mă pun să mă încred în puterile nevăzute și neînțelese din văzduh și de dincolo de el, în timp ce aceleași puteri au absentat din ecuația traumelor. Pe vremurile alea am fost lăsată de capul meu să mă descurc când nu aveam nicio scăpare, întreaga mea viață reducându-se la a-mi salva viața. Am fost pe cont propriu din minutul unu. Când lumea îmi dădea omorul, puterile dumnezeiești nu știu unde erau. Nu-ți spune nimeni că Dumnezeu nu există pentru a ne păzi de răul care domnește pe pământ prin oameni și nici că nu este El cel care ne livrează adevărul despre mecanismul vieții și al lumii. Dacă însă ne-ar spune “Frățiori și surioare, când vă rugați pentru adevăr, diavolul livrează, Dumnezeu doar ne ajută să supraviețuim adevarului. Restul sunt taine, lucruri nedescoperite încă, uneori chiar minuni.”, ar fi ceva ce ar avea mai mult sens și poate am fi mai mulți credincioși. 

Deși cercetătorii și religioșii sunt în tabere istoric opuse, ambii îmi livreaza zilnic același mesaj: deschide ochii, trezește-te. Unii îmi cer să ies din orbire privind la date, ceilalți privind la cer. 

Nimic nu trezește mai puternic conștiința unui om ca o lovitură în măduvă, ca o criză.

Dacă oamenii ăștia ar înțelege cu adevărat mecanismele naturii umane sub impactul traumelor, ar ști că nimic nu trezește mai puternic conștiința unui om ca o lovitură în măduvă, ca o criză. Dimpotrivă, se crede că te scindează, că te detașează și te decuplează de sine, tu trăind până la „marea trezire” ca un roboțel idiot, când tu de fapt ești depresiv și ai probleme de relaționare tocmai pentru că ești îngropat în sine, în lumea ta interioară și vezi cât se poate de clar că cel puțin temporar nu ai poduri sau nu știi cum să faci poduri între tine și lumea exterioară, între tine și viață.

Trauma nu te-a deconectat de la sine, ci te-a îngropat în sine, iar din tine a exclus hălci întregi, de aici și disperarea și depresia, tristețea și acele dureri care nu știi de unde vin, pentru că ai rămas doar în sine, fără nici un alt resort, fiindu-ți toate sau multe excluse. De aici și (sentimentul de) neputința. Ai fost amputat și lăsat într-o stare extrem de conștientă despre noua ta condiție, fără nicio soluție sau alinare. Micșorat în felul ăsta fiind, adus aproape la nivel cu solul sau chiar în subteran, în mod natural orizontul tău e întunericul. În mod natural nu poți vedea nimic, de aici și nașterea disperării, până la suicid în multe cazuri.

Unii dintre noi ne petrecem ani lungi în felul ăsta de întuneric, însă asta nu ne face nici inconștienți, nici orbi și nici adormiți. Este doar lumea noastră până când tot târându-ne, unii dintre noi ajung să găsească și fisuri și să razbată până în tărâmul umbrelor, iar mai apoi la lumină. Calea afară din întuneric trece obligatoriu, spre binele nostru, prin tărâmurile umbrelor. Suntem ca cei care supraviețuiesc deșertului și dacă le dai apă dintr-o dată, îi omori. Lumina trebuie să se instaureze treptat, altfel nu doar că ne-ar orbi, dar ne-ar sminti de-a dreptul.

Nenorocirea traumatizatului vine din șovăiala prădătorului.

trauma-te-ingroapa-in-sine-nu-te-decupleaza-de-la-sine

trauma te ingroapa in sine

Cei mai mulți dintre prădători sunt ființe căldicele. Te distrug insuficient. Insuficient cât să-ți eradicheze toată umanitatea și insuficient cât să-ți extragă toată vitalitatea. Te lasă astfel într-o stare de a fi nici rea, nici bună, incapabil să ai crezuri și credințe suficient de puternice, într-o stare de conștientizare a noii condiții, dar într-una de insuficientă putință pentru o depăși. Te zombifică. Oamenii ăștia nu te lovesc din dorința de a te omorî, ci din aceea de a te chinui, doar te ologesc. Sunt ființe profund dependente și au nevoie de tine olog și constant sângerând pentru că supraviețuirea lor depide de durerea ta.

Este irelevant pentru supraviețuirea ta dacă o fac conștient sau nu, cu intenție sau nu. Pentru supraviețuirea ta este relevant să le scoți ventuzele din venele tale într-un fel în care să nu-i omori, într-un fel în care să-ți salvezi conștiința, aceasta fiind tot ce ai și tot ceea ce lucrează pentru tine, mai ales atunci când tu nu mai poți și nu mai vezi nimic.

Pentru supravietuirea ta doar tu ești relevant.

Am învățat de mică, că dacă nu îmi manifest durerea atunci când sunt lovită în profunzime, manifestare inițial poruncită și o condiție pentru a nu-mi amplifica și multiplica pedepsele interminabile, prădătorului îi scade interesul și apetitul pentru a-mi induce durere. Îi scade interesul pentru mine. În stare de neputință fiind, imposibil de-a mă apăra și nefiind nimeni care să mă salveze sau să îmblanzească nebunia celuilalt, ca să-i mut atenția de pe mine trebuia să nu-i mai ofer ceea ce căuta la mine, durere. Comportamentele absurde sunt evidente pentru copii. Conștiința noastră e întreagă din prima clipă. Chiar dacă nu știm să traducem comportamentele tutorilor, conștiința noastră știe. 

Am învățat astfel nu să-mi reprim durerea cum cred mulți terapeuți că fac (toți) traumatizații în copilarie, ci să mi-o inhib, conștientă fiind încă de atunci că asta fac. La început nu-mi ieșea și durerea transpira prin ochi, prin lacrimi, prin piele, însă fiind constant expusă durerii, aveam un cadru “ideal” pentru practică și desăvârșire. Astfel că dacă păream îndeajuns de “plictisită” atunci când eram pedepsită, intensitatea loviturilor și interesul prădătorului pentru a mă răni scădeau abrupt de radical. Dar și dacă n-aș fi fost conștientă, ființa mea construia strategii pentru mine și mă ghida. Nu era nici oarbă, nici adormită și nici inconștientă.

În felul ăsta am scăpat destul de ușor dintr-un punct și de psihopații vieții mele. A durat inițial un timp până să-mi aduc aminte strategia de supraviețuire pentru cazurile când ești prins în chingile chinurilor, însă când mi-am adus aminte, am îmbrăcat hainele celui mai plictisitor, blazat și neinteresant om de pe pământ. Mi-am înfometat vampirul și l-am făcut să creadă că nu mai e nimic de ucis la mine, așa că s-a reorientat aproape instantaneu.

Să nu-ți imaginezi că dacă te-ai „vindecat” și ai devenit (mai) „funcțional” (un pic) prin credință, terapie sau mai știu eu ce cale, viața te va scuti de prădători și vei ieși mereu la suprafață (din prima). Ai fi într-o capcană care nu-ți poate fi decât letală în lumea asta.

Nu poate veni nimeni să-i spună traumatizatului supraviețuitor că n-a fost vreodată treaz, că a trăit în stare de orbire și inconștiență sau în tipare mentale repetate după modelul tatălui, mamei sau a altor abuzatori. Nu dacă azi a ajuns până aici. Nu poate veni nimeni nici să-i spună traumatizatului supraviețuitor că e disfuncțional. Acest cuvânt e o ofensă pentru supraviețuitor, doar micșorează stima de sine și nu e adevărat.

Ceea ce a rămas din tine în urma traumelor este perfect funcțional. Poate ai rămas doar un ciot, însă ciotul ăla e perfect și poartă în el tot ce are nevoie pentru a se transforma și reinventa.

Omul poate fi conștient de ceea ce este în el, nu de ceea ce (nu) mai este, iar asta nu-l face inconștient. Trauma a exclus real părți din ființa ta, iar odată cu ele și din viața ta, ele chiar nu mai există, multe feluri frumoase și bune de a fi nu ai apucat să le cunoști și să le trăiești.

Ciotul care ești nu e nici orb, nici adormit și nici inconștient. E viu, autentic și cât se poate de conștient. Altfel n-ai fi ajuns până aici și n-ai continua să cauți, să te străduiești să supraviețuiești și să traversezi zilnic tsunamiurile depresiei, ale neputinței și ale disperării.

Poate înainte de traume, în forma ta întreagă, originală, trăind o viață într-un mediu fertil și sănătos ai fi putut ajunge un măr. Nu e nimic rău, ba poate e chiar mult mai bine și mai interesant dacă din ciotul care ai rămas va crește un măslin, un portocal sau orice alt copac, inclusiv unul care devine unic prin frumusețea lui tocmai pentru că trăiește în umezeală și întuneric. Nu toată flora naturii are nevoie de aceleași condiții pentru a dobândi frumusețe și viață nu există doar în ceea ce ne închipuim noi a fi lumină. 

Dacă înainte de traume, în forma ta originală, erai clasicul curcubeu format din cele șapte culori la fel de clasice, din ciotul care ești poți deveni un curcubeu cu alte culori noi. Ba poate în forma asta ai mai multe șanse să devii oricine ai vrea, ai libertatea de a alege cine și cum să fii.

Ne-ar fi mult mai util și de real ajutor dacă vindecătorii ar înțelege mai profund adevărurile pe care le studiază și nu ar mai generaliza. Dacă ne-ar spune că nu putem vindeca ceea ce nu mai există și că ceea a fost amputat nu mai poate crește, nu mai poate fi. Nu la fel. Tot ce n-am trăit la timp, nu vom mai trăi niciodată. Neiubirea părinților, viața fără părinți sau fără părinți întregi, o viață în care n-am fi cunoscut abuzuri și multe altele pe care familiile robuste mental și emoțional (nu) le trăiesc.

Aceste goluri rămase în urma traumelor ne vor durea întotdeauna așa cum dor oganele fantomă. Ne dor lucruri despre care nu știm nimic, despre care niciodată n-am știut nimic, pe care nu le-am avut și nu le-am trăit niciodată.

Ne e dor de viețile noastre în care n-am mai apucat să fim.

Însă fix aici, în această durere stă și un răspuns, o soluție, o speranță. Conștiința noastră le știe. Închipuit sau nu, e irelevant. Durerea e prietenul care ne semnalizează că știm de existența lor și ele de a noastră. Că nu ne-am înstrăinat, chiar dacă am fost despărțiți.

Știind că există înseamnă că ne putem conecta la părțile excluse din noi, putem face poduri între noi și noi care n-am mai apucat să fim, fiecare în felul lui, conform imaginației și simțirilor lui. În forma asta, ne putem aduce acasă părțile excluse prin traume. În felul ăsta ne putem reîntregi, chiar dacă noul întreg este un “produs” nou, o inovație în toată regula, uneori.

Fiecare dintre noi avem o formulă magică unică de revenire la viață. La primul nivel al jocului, aducerea acasă echivalează cu aducerea părților excluse prin traumă acasă, pentru ca sinele tău să se poată deschide într-un mod în care tu să fii în siguranță când ieși de acolo dupa atâta vreme, având prin această aducere acasă un pod pe care să pășești.

La primul nivel al vieții îți servești ție. La următoarele servești lumii. Următoarele faze sunt despre creșterea ta și odată cu tine a oricărui lucru, om și loc pe care le atingi. La următorul nivel lucrezi direct și personal cu Dumnezeu, servești creației voastre, împreună.

Nu ești adormit, orb și nici inconștient. Ești cine și cum e firesc să fie orice om după ce l-a călcat trenul, într-o lume care nu știe încă cum să repare mai repede răni din nevăzuturi atat de multe și diferite. Dacă nici unul ca tine nu e al dracului de treaz și conștient, numai Dumnezeu din ceruri mai poate spune cine naiba e.

Trauma te apropie abrupt de moarte, iar în proximitatea morții oameni devin extrem de conștienți, în niciun caz invers. 

Anunțuri publicitare