„Unde te vezi în 5 ani?” sau întrebarea care ne-a dat sistemul de valori peste cap mai înainte de-a apuca să-l vedem la față.

“Unde te vezi în 5 ani?” a fost o întrebare care a reușit invariabil să mă facă să râd și să plâng în același timp ori de câte ori a fost nevoie să aplic la un job într-o altă industrie decât cea a inovației sau a filmului. În aceste două industrii, de fapt, n-a trebuit să aplic niciodată pentru că aici lucrurile s-au întâmplat invers, am fost cooptată, având reputația omului care rezolvă problemele sau m-am aruncat eu în competiții globale.

Într-o altă lume nu ar fi trebuit să ajung ca antreprenor să muncesc vreodată pentru terți pe ruta angajării, dar criza din 2008 mi-a produs pierderi totale, m-a îngropat pur și simplu și m-a pus în niște situații dintre cele mai crâncene, astfel că am ajuns și în punctul în care mi-am spus problema angajării într-un ONG sau corporație.

Mari pierderi și mari disperări se vor întâmpla și acum în criza economica post-pandemie.

Aceste mari pierderi și aceste mari disperări se vor întâmpla și acum, în criza economică post-pandemie, mult mai multor antreprenori, proprietari de mici afaceri și freelanceri decât s-a întâmplat în 2008. Ca și mine acum 10 ani, neavand de ales, vor ajunge să-și pună problema angajării sau reangajării, după caz, neavand nici un program, soluție sau criteriu de eligibilitate de care să se agațe.

Până să se prindă suficient de mulți oameni că se pot agăța de ei înșiși va dura un pic pentru că nu știm cum să avem încredere în partea necunoscută din noi, în ceea ce nu știm despre noi, in noi. Mintea ne minte spunandu-ne „dacă ai ajuns în situația asta nasoală nu am cum să mă încred în tine” și ne împinge să ne exteriorizăm așteptările, speranțele și căutările către exterior.

Durează până putem vedea adevărul care suntem și cât de mult potențial și resurse există în noi. Nu durează pentru că este un proces lung, ci pentru că este un proces înfricoșător deoarece trebuie să te desprinzi de tot ce ai fost învățat și de tot ceea ce ți s-a spus, de familiar.

Viața pe cont propriu în era corporatismului a fost brutală.

Viața pe cont propriu în era corporatismului a fost brutală și știu foarte mulți independenți care s-au îndoit de alegerea lor de a demisiona din locuri de muncă stabile pentru a-și încerca norocul în mediul de afaceri. Unii au reușit să se întoarcă și să-și armonizeze frustrările, alții și-au depășit crizele, însă foarte mulți au rămas la pământ. Foarte mulți nu si-au revenit nici până zi după criza din 2008.

Revenind la perioada mea de maximă disperare, mă pregătisem mental să fiu pusă în lanțuri, să dansez cum mi se cântă și să trăiesc la 10% din potențialul și capacitatea mea. Eram conștientă de sistemul bulelor și al cercurilor închise din România. În plus, nu mai știam dacă îmi doresc răspundere în condițiile în care în corporații luptele de putere sunt la ordinea zilei, iar eu tocmai părăsisem toate jocurile unde asta era singura miza, nu mă mai interesa deloc o revenire intr-o astfel de zonă a vieții complet lipsită de sens, armonie și frumusețe.

Apoi, la noi răspunderea nu e plătită la adevărata ei valoare și nu mă încânta ideea stresului și burnout-ului pe bani puțini. Aveam probleme mult prea mari de rezolvat și reputația omului bun dar ieftin, a sclavului calificat, nu mi s-a părut niciodată o strategie inteligentă, cu atat mai puțin salvatoare pentru situația mea.

Îmi știam valoarea și depășisem faza în care aveam nevoie de validări și confirmări. Fusesem deja validată de cea mai mare economie a lumii, validările din România nu îmi mai erau necesare. Ca și mulți alți români foarte talentați și buni profesioniști, îmi devenise clar și mie că România nu era locul unde să pot supraviețui pe termen lung.

N-a fost să fie să fiu vreodată acceptată la un job. Picam pe bandă rulantă la întrebarea „Unde te vezi în 5 ani?

Unde-te-vezi-in-5-ani-sfarsitul-intrebarilor-nefericiteMă pot “lăuda” cu o rată impresionantă de eșecuri ca aplicant la joburi convenționale.

Privind în urmă ar fi fost cel mai rău lucru care mi s-ar fi putut întâmpla, pentru că n-aș fi dobândit pe ruta asta capacitatea de reziliență pe care o am astăzi. Aș fi fost cineva mult mai puțin pregătit decât sunt azi. Prețul a fost enorm, uneori imposibil de suportat, dar uite că până la urmă mi l-am putut permite emoțional și psihic, implicit și fizic, reușind ca printr-o minune să mă mențin într-un echilibru, cu toate clătinările și sperieturile.

Întrebări din epoca de piatră de genul “Unde te vezi în 5 ani?”, pe fondul revoluțiilor digitale și tehnologice care se suprapun în viețile noastre fortandu-ne limitele, creativitatea si imaginatia la maxim, sunt niște automatisme traumatizante, născătoare și formatoare de morți vii și tipare de gandire falimentare de care nu ne putem decât bucura că ajung în sfârșit la gunoiul coronavirusului.

Această moarte a lucrurilor distrugătoare de curaj, identitate, imaginație și creativitate crează oamenilor ca mine mari speranțe, cel puțin prin faptul că se mai epurează piața de roboței. Pentru mine nu cred ca va schimba nimic aceasta epurare, dar cel puțin pentru o vreme voi putea respira un aer mai proaspăt.

A venit timpul și pentru acești oameni care au contribuit direct și personal la distrugerea setului de valori să se trezească la realitate, să învețe, să-și redefinească valorile și viziunea de viață, să se reinventeze. Specialiștii în resurse umane vor avea un viitor doar dacă vor știi să identifice și să rețină talentele, iar pentru asta ei înșiși trebuie să devină excepționali. Pe zone executive, de influență și de leadership, average is over.

Îmi merit soarta, bineînțeles. Deși am știut cum să răspund la întrebarea tembelă „Unde te vezi în 5 ani?”, nu am vrut.

Firește că atunci când aplicam, citeam și eu înainte cum e mai bine să răspunzi la întrebarea asta nerealistă “Unde te vezi în 5 ani?”, dar n-am putut niciodată să-mi asum erorile de judecată și anomaliile din tiparul gândirii “de succes” corporatist și ONG-ist 100% dependent de firme mamă și terți, în niciun caz de performanța lor.

Poate dacă aș fi văzut vreun respondent fericit, împlinit, măcar cu o viziune de viață mai cristalină un pic sau cât de cât aliniat la valorile, talentele și pasiunile lui, într-o oarecare stare de autenticitate și măcar cu un gram de originalitate, poate aș fi făcut un compromis și aș fi zis: bine, hai să dau și acestui Cezar ce-i al lui ca să trec podul și să-mi securizez ziua de mâine.

N-am văzut, deci n-am putut. Felul ăla de succes lipsit de sens și liderii care doar plimbau hârtii, se repetau în aceleași tipare pana la uzură și nu inovau nimic, care nu puteau arăta oamenilor orizontul, nu m-au convins că un astfel de compromis poate duce undeva mai bine (și pentru mine).

Izbucnise războiul din Siria, nimeni nu știa ce va urma, iar recrutorul francez mă întreba „Unde te vezi în 5 ani?”

Când a izbucnit dementul război din Siria și coordonatorii misiunii refugiaților din Liban m-au susținut pentru un post strategic operațional la o tabără de refugiați, a trebuit să trec și prin mana șefului departamentului de resurse umane de la Paris.

Știam toți că nu sunt profilul standard și cu atât mai puțin profilul omului care să stea idle în perioade de pace, însă asta era și ideea, în crize îți alegi reformatori, transformatori și oameni care pot gestiona crize.

Toate au fost bune (mai puțin ai mei care se rugau să eșuez și să nu ajung pe mâna vreunui criminal ISIS sau ținta vreunui glonț), am trecut repede peste sute de candidați și am ajuns să concurez în final cu un candidat birocrat, doar ca să “pic” la întrebarea cheie “Unde te vezi în 5 ani?”.

Sigur cu 5 ani în urmă nu mă vedeam o opțiune pentru a coordona o tabăra de refugiați dintr-un război cretin la naiba în praznic. Sigur nu mă vedeam nici falimentând la criza din 2008 din cauza ilegalităților unor parteneri iresponsabili în loc să cad ca tot omul din cauza crizei economice și a recesiunii. Și nici măcar datorită lor nu m-a învins falimentul, cât a sistemului justiției unde până s-au soluționat litigiile și mi-am câștigat procesele s-au dus dracului toate, și firma și casele și toată viața mea așa cum o știam și cum mi-o construisem.

Sigur nici emigrată nu mă vedeam, cu atât mai puțin pe o insulă în Atlantic. Cum după 7 ani nici întoarsă nu mă mai vedeam, cu atât mai puțin aruncându-mă într-o specializare ca producător de film la UNATC, care în mintea mea nu înseamnă decât o pregătire necesară pentru un nou episod de antreprenoriat, iar dacă îmi dau și doctoratul, ca cercetător, poate și profesor.

Când am întrebat amatorul recrutor francez dacă el se vedea recrutând voluntari pentru războiul din Siria cu 5 ani în urmă sau măcar cu o lună mi-am pus crucea.

Un război generează boli, criminalitate, sărăcie, emigrație și multe alte nenorociri care se duc viral în lume. Emigrația înseamnă șocuri economice și sociale care ne afectează direct pe toți în feluri imprevizibile, deci cum naiba să poți spune într-un fel în care să și crezi ce spui că peste 5 ani vei face și vei drege nu știu ce? E complet nerealist.

Asta a fost cu încercările mele de angajare la corporații și ONG-uri. S-au învârtit toate în jurul acestei întrebări dezastruoase “Unde te vezi în următorii 5 ani?”.

Răspunsurile mele “nu știu” sau “mai vedem” la întrebarea „Unde te vezi în 5 ani?” au fost întotdeauna crucificate.

Însă răspunsurile acestea le vor da de azi înainte toți oamenii, conducătorii și antreprenorii. Poți avea o viziune, un plan, însă cum ajungi la el și în cât timp, într-o lume atât de volatilă, este greu de spus sau de promis.

Sper că de acum înainte să nu mai auzim niciodată întrebarea traumatizantă și născătoare de morți vii și falimente “Unde te vezi în următorii 5 ani?”.

A venit timpul ca și departamentele HR și recrutorii să fie creativi și să inoveze, să se reinventeze, dar cel mai mult să se umanizeze.

Iată ce mesaje transmiteam în 2016, eu și problemi solveri premiați pentru tot felul de soluții inovative, fiecare din colțul lui de lume,  oamenilor de la Resurse Umane:

„Give me an extraordinary job! Put me in the direction of an extraordinary job! I want flexibility, creativity, novelty, and I want a profit share. You know, if you cannot find me a company with some form of profit-sharing, it’s like … you know…I can get a job on my own.”
(Michael Ricciardi – Seattle, USA)

„In human resources, I think you should think about solving a problem and not about getting people in there. Human resources aren’t only about resources within your company, it’s about total human resources, so your total network around your company.”
(Bas van de Haterd – Netherlands, Europe)

„I would like to advise headhunters to not put people into boxes. In my life, I suffered many times of this kind of discrimination.”
(Mario Rosato – Italy & Spain, Europe)

„I think headhunters are like travel agents. These little jobs will be washed out.”
(Steven Webb – Houston, Texas, USA)

„When it comes to human resources, I think they spend a lot of time, energy and money on recruitment, on recruiting people, but not the same effort is spent on employee retention. There is always a good reason why people leave companies.”
(Abshar Rashid – Dubai, UAE)

„I’d say there are a lot of creative people out there and you should explore all possible ways to efficiently find them and use them. It is possible to assemble units, companies or universities which have a high concentration of creative people …and when that happens, the synergy between creative people improves the environment and provides a tremendous resource.”
(David Galbraith – Arizona, USA)

„I would say don’t be afraid of broad experience or experience that doesn’t fall into a conventional model of professional work.” (Jacqueline Eenkooren – Calgary, Canada)

„For headhunters, my message is: start hunting. Broaden your field. And for the human resource professionals…maybe it’s time to innovate.”
(Georgia Mihalcea – Bucharest, Romania)

Anunțuri publicitare